Fotografiile incredibile ale lui Peter Marlow cu criza sinistră din Anglia

Londra, 1978. Un marș pe frontul national.

Cariera lui Peter Marlow cuprinde totul de la fotografii destinate presei și reportaje despre război până la fotografie de stradă și o colecție extrem de lăudată de portrete. Totuși, este foarte probabil ca proiectele sale personale să-l fi făcut celebru. De exemplu, seria de imagini realizate pe tema închiderii uzinei din Longbridge sau publicația intitulată Liverpool: Privind înspre mare. Cartea pune accent pe degenerarea urbană a orașului Liverpool. Adesea, elementul uman este exclus din perspectiva fotografului, care alege să relateze întamplările într-un mod static. Acest aspect învăluie portofoliul artistului într-o liniște sinistră, chiar și pe timp de criză.

L-am sunat pe Peter pentru a vorbii despre cum e să nu fii facut pentru război, despre ochirea momentelor cheie și a detaliilor care aduc viată spațiului și despre importanta curiozității în fotografie.

Haiti, 1975

VICE: Am vorbit cu David Hurn în articolul anterior din această serie. A fost foarte deschis în privinţa motivelor pentru care a devenit fotograf de război, că era cea mai uşoară metodă de a deveni fotograf profesionist în acea perioadă. Care au fost motivele tale?
Peter Marlow: Sunt cu o generație mai tânăr decât David. Am terminat facultatea în 1974, iar în acea perioadă puteai trăi de pe urma bursei de student, apoi am urmat un tipar clasic specific orașului Riley: terminasem facultatea, lucram pe timpul verii și habar nu aveam ce urma să fac după aia. Am avut luxul să ştiu că probabil voi obține ușor un loc de muncă, pentru că în acea perioadă, oamenii care terminau facultatea erau văzuți ca parte dintr-o elită, în comparație cu situaţia actuală. Mereu mi-am dorit să fiu fotograf. Am fost influenţat de suplimentele color ale ziarelor din anii '70 și de imaginile unor fotografi precum Don McCullin si Larry Burrows. Am văzut și-un număr al revistei Telegraph, cu tema fotografi de război și mi-am spus: „Asta vreau să fac“.

M-am angajat ca fotograf pe un vas de croazieră. Habar n-aveam ce făceam. Celălalt fotograf mi-a sugerat să folosesc inelul de focus și să apăs butonul de declanșare cu mâini diferite ca să nu le mai mișc in continuu. După aia, am călătorit și-am petrecut câteva luni in Haiti. A fost prima experiență pe care am avut-o în privinţa Lumii a Treia. M-a marcat într-un mod extraordinar, pentru că nu mai văzusem atât de multă suferintă până atunci. Cand mă uit peste acele imagini, îmi spun că sunt printre cele mai bune pe care le-am realizat până acum. A fost prima serie de fotografii cu o tematică serioasă.

Apoi am luat legătura cu agenții din New York și am prins într-un final un post de fotograf pentru Sygma, o agenție de presă din Franța. A urmat o călătorie în jurul lumii timp de cațiva ani, în care am fotografiat absolut tot ce se întampla din Irlanda de Nord, până la revoluția din Filipine și războiul din Angola.

Belfast, Irlanda de Nord, 1977. Un tânăr republican cu o armă în timpul răscoalelor izbucnite cu ocazia aniversării a 25 de ani de la ascensiunea la tron a Reginei Elisabeta a II-a.

Am citit că situația din Angola era foarte neplăcută, chiar și după standardele războaielor din Africa, la momentul respectiv.
Da, a fost foarte neplăcut, dar eu aveam o anumită orientare politică. Am luat într-o valiză o camera obscură mobilă și m-am deplasat cu fotografii care aparţineau Frontului Patriotic. În schimb, mi s-a dat voie să văd câteva din taberele de antrenament din Zambia. Eram prima persoană care avea să arate lumii pe două pagini ale publicației Sunday Times Magazine, mii de barbați și copii care se antrenau cu Kalașhnikov-uri de lemn pentru a elibera Rhodesia.

Deci ai fost idealist? Motivul principal nu a fost acela să mergi mergi acolo ca să devii un fotograf profesionist?
Ambele motive au contat. Din punct de vedere al orientării politice, nu eram de acord cu ceea ce se întampla în Rhodesia. N-a fost cazul nici pe departe cazul de diferențe rasiale. M-am împrietenit cu Joshua Nkomo, unul dintre colaboratorii Frontului Patriotic. În cele din urmă, a ajuns sa aibă neînțelegeri cu Mugabe, pentru că i-a înlăturat o mare parte a tribului său. Obișnuia să stea la hotelul Savoy și acolo mergeam ca să mă întalnesc cu el. I-am sugerat să călătorească cu Frontul Patriotic și el a fost de acord.

Care parte din toată povestea asta n-a funcționat?
Am făcut niște fotografii foarte bune si îmi dedicam mult timp zonelor de conflict, dar am realizat că în veci nu aveam cum să devin Don McCullin. Ca să fiu sincer, multe situații m-au speriat enorm. Nu era locul meu acolo, nu mă deranjeză s-o recunosc. N-am fost făcut pentru asta. Aș fotografia cutremure și foamete, înca fac asta, dar mereu am încercat să surprind ce se întampla în culise. De exemplu, seria de imagini din Kosovo a fost realizată prin intermediul flotei Statelor Unite. Am fost cu ei și am surprins scenele din culisele evenimentului.

Pentru că aveam contract cu Sygma, daca ei spuneau „Mergi in Iran" sau ceva de genul ăsta, trebuia să mergi pentru că nu aveai de ales. Magnum m-a atras pentru ca îmi dădea impresia de mai multă libertate. Acolo chiar puteai să faci exact ceea ce vroiai și nimeni nu-ți dicta unde să mergi. Cam asta a fost situatia.

Londonderry, Irlanda de Nord, 1977. După zece ani de la venirea trupelor britanice în ţară, baricadele separă din nou catolicii și protestanții în zonele de Bellfast și Londonderry. În imagine, copii mănâncă înghețată în timp ce soldații patrulează pe străzile din Londonderry.

În ce an te-ai alăturat celor de la Magnum?
În 1980. M-am ocupat întotdeauna de proiectele personale și de fotografiile pentru presă. Dar am găsit un echilibru pentru cele două categorii. Am încercat și proiecte noi, de exemplu: am fotografiat Irlanda de Nord pentru Magnum.

Am realizat imagini și în Israel, am urmărit revoluţia care l-a înlăturat pe dictatorul filipin Ferdinand Marcos. Trăgeam foarte mult pentru The Sunday Times Magazine și aveam mai mult timp să realizez pozele. Acolo am lucrat cu niște jurnaliști foarte buni. Aveam mai mult control asupra lucrurilor în acea perioada. În '82 am fotografiat greva constructorilor de vapoare din portul Gdansk. Acolo l-am imortalizat pe fostul președinte polonez, Lech Walesa cum ţinea în mână creionul folosit de guvern să semneze actul prin care era de acord cu cele 21 de pretenții ale protestatarilor. Imaginea aceea a primit o pagină dublă în revista Life.

Am încercat întotdeauna să am proiecte personale, în paralel. Pe la jumătatea anilor '80 am lucrat la o serie de imagini bazate pe orașul Liverpool, iar rezultatul final a fost sub forma unui album. Proiectul acela a fost combinat cu munca depusă pentru seriile de imagini destinate presei. Din punctul ăsta de vedere, sunt un fotograf prolific.

De acord, de-asta eşti şi greu de intervievat. Nu mă refer doar la subiectele pe care alegi să pui accent, ci și la tipurile de fotografii pe care le faci. Ești asociat cu portrete, reportaje și mai nou, cu spații părăsite, clădiri, uzine și elemente de aviație. Mi-a fost greu să decid pe ce să mă axez.
Unicul punct comun între ele e să nu se pună accent pe cantitatea de acțiune prezentă într-un cadru ca să iasă o fotografie bună. Povestea despre uzina Rover este una clasică și am făcut 25 de drumuri până acolo, dar n-a fost niciodată publicată. Revista Wallpaper a publicat câteva dintre imagini, dar eu credeam că restul pozelor ar constitui un album superb despre deconstrucția unei uzine care avea 45 de mii de angajați. Am urmat tot procesul prin care a trecut uzina până în momentul în care a devenit un câmp cu iarbă verde. Într-o oarecare masură, nu se întampla nimic în locul acela, pentru ca dispărea încet și sigur.

Longbridge, Birmingham, Anglia, 2005. Uzina Rover, abandonată și birourile după ce compania a intrat în insolvență pe 7 Aprilie 2005.

Cred că ăsta-i stilul tău: surprinzi partea emoțională a poveștii fără să fie necesară includerea oamenilor în cadru. Lași obiectele și clădirile să vorbească în locul oamenilor. Seria de imagini despre uzina Rover este tristă. Viețile oamenilor care lucrau în acea uzină s-au destrămat, la fel câcomunitatea în care trăiau.
Toate detaliile erau prezente. De exemplu, pe un perete al uzinei era o fișă pe care era scris modul în care fiecare angajat servea ceaiul. (Pete, două linguri de zahăr. Eric, fără zahăr). Poți să fotografiezi biroul Forței de Muncă din Longbridge (de langă Birmingham) sau poți alege uzina Rover. A doua variantă mi se pare mult mai puternică și expresivă pentru că arată un mod de viață pe cale de dispariție. Mă bucur de situațiile în care mi se ivește o asemenea provocare. Este elementul care îmi atrage atenția pentru simplul motiv că este destul de greu de realizat.

Este asemănătoare seriei de imagini realizată în Liverpool, care mi-a dat un sentiment de tristețe. Te-ai gândit vreodată la faptul că modul în care fotografiezi, prin care excluzi elementul uman, determină privitorul să interpreteze prea mult imaginile?
Se pot face comparații între atmosfera din poze și elementele care îmi atrag atenția. În ambele serii de imagini am pus accent pe detalii. Exista de asemenea și paralele: o serie conține imagini color, iar cealaltă poze alb-negru. Dar da, există similarități, sunt de acord cu asta.

Imagine inclusă în publicația Liverpool: Privind înspre mare. (1993)

Ai surprins sentimentul de tristețe și de degradare în mod intenționat când ai fotografiat uzina Rover? Sau ai făcut pur și simplu pozele după care ai lăsat restul la aprecierea și interpretarea privitorului?
Când uzina a fost închisă în 2005 am văzut asta ca pe o oportunitate. Era izolată complet. Nimeni nu avea acces acolo, nici măcar jurnaliști. Am ajuns la o ințelegere cu Arhiva Publică din Birmingham conform căreia ar fi primit 50 de poze, daca mă ajutau să obțin permisiunea de a fotografia acolo. Nu am avut un plan prestabilit când m-am dus la locul cu pricina. Eram în ipostaza de om curios. Peisajul de tip Mary Celeste m-a fascinat. Erau vreo 25 de uzine dacă țin bine minte. Oamenii lăsaseră în urma lor căni de ceai pe jumătate pline, iar eu sunt absolut fascinat de asemenea detalii. Nu știu dacă au anumite semnificații psihologice. E o chestie emoţională și mai puțin o preferință estetică. Se pare că am abilitatea de a transforma sau de a traduce aceste detalii într-o fotografie. N-am înțeles niciodată de ce pot să fac asta. De ce tocmai eu?

Vreau de asemenea să vorbim despre proiectul Concorde, în care ai documentat ultimele zile de activitate, înainte de retragerea acestuia în 2003.
Proiectul ăla n-a fost printre cele mai mari realizări ale mele, dar nu mă pot decide. Albumul a fost oarecum superficiaă. Unul dintre foștii mei asistenți devenise pilot de avioane și putea să-mi facă rost de bilete ieftine pentru zboruri cu aeronava. Am cumpărat bilete pentru soția mea și fiul cel mic, cu destinația New York. Fiul celălalt și cu mine am mers la sfarșitul pistei de pe Heathrow ca să-l vedem cum decolează. A fost asemănător unei rachete și-mi aduc aminte că m-a băgat în sperieți. A fost uimitor să-l văd cum decolează, dar aspectul care mi-a atras atenția a fost că veniseră și alți oameni între timp, ca să asiste la eveniment. M-am gândit că ar fi un proiect excelent. Asta se întampla înainte de anunțul legat de retragerea Concordului. În linii mari, este o carte despre o obsesie. La urma urmei, asta este plane-spotting-ul.

Cumbria, Anglia, 2001. Covorul dezinfectat întins pe drum reprezintă o încercare de a împiedica transmiterea febrei aftoase la ferma vecină. Imagine inclusă în seria Punct de interes.

În mod neintenționat, proiectul acela s-a încadrat în ideea de degradare și de dispariție. Se poate spune că proiectele tale sunt adeseori legate între ele datorită unui subiect de natură emoțională. Scopul tău este să abordezi o anumita temă în mod general? Ai ochiul format pentru declinul industriilor și al locurilor sau le surprinzi în mod accidental?
Cred că proiectele sunt unificate prin modul în care privesc eu lucrurile. Compar procesul cu o călătorie îndelungată cu mașina. Eu pun accent pe acele imagini care apar noaptea, dupa ce ajungi acasă și adormi. În minte se derulează scene aleatorii care conțin lucruri neobservate inițial. Eu încerc să identific acele elemente și să le fotografiez. Scopul meu este să gasesc locuri pe care oamenii le ignoră și să le creez o semnificație. Lucrez mult mai bine când nu se întamplă multe în jurul meu. Am o satisfacție mult mai mare atunci când fotografiez spații goale și obțin un cadru bun. Provocarea de a reușii este elementul care îmi atrage atenția.

Pentru a complica totul și mai mult, hai să vorbim în încheiere despre proiectele tale recente. Tragi foarte multe portrete. Cum se încadrează în practica ta ca fotograf?
Potretele reprezintă un job, dar unul care mă fascinează. L-am fotografiat pe primul ministru al camerei deputaților zilele trecute și ne întelegem destul de bine. Este un tip de treabă, prea de treabă aș putea spune. Apoi, în timpul ședinței foto i-am făcut o poza doar la picioare: pantaloni chinos și pantofi suede. Poza aia mi s-a părut mai interesantă decât portretele la nivelul feței. Nu diferențiez foarte mult cele două tipuri de fotografie. Este o oportunitate pentru poze și ca să remarc lucruri interesante. Părerea mea este că trebuie să fii curios, indiferent de tipul de fotografie pe care îl alegi.

Vezi aici mai multe fotografii.

Imagine din albumul Liverpool: Privind înspre mare(1993)

Geneva, Elveția. Summit-ul dintre Ronald Regan, președintele Americii și Mihail Gorbaciov, secretarul general al Partidului Comunist din URSS, la momentul respectiv. Cei doi lideri ascultă traducătorii în timpul unei conferințe de presă. (1985)

Haiti, 1975.

Longbridge, Birmingham, Anglia, 2005. Uzina Rover și birourile abandonate după ce compania a intrat în insolvență pe data de 7 Aprilie 2005. Fragmente din ziare care arată istoria recentă a firmei Rover.

Longbridge, Birmingham, Anglia, 2005. Uzina Rover și birourile abandonate după ce compania a intrat în insolvență pe data de 7 Aprilie 2005.

Longbridge, Birmingham, Anglia, 2006. Demolarea uzinei Rover. Partea 'veche' de vest.

Imagine din cartea Liverpool: Privind înspre mare(1993)

Londra, Anglia, 2002. Birou gol de pe Strada Gee. Imagine din seria 'Punct de interes'

Dungeness, Kent, Anglia, 2006. Stația de experimente. Procesul de conversie. Imagine din seria Punct de interes.