Cum ar fi o înmormântare spațială

O schiță a felului în care ar putea arăta o înmormântare spațială (Toate pozele sunt de Karin Tjerrild Lund și Mikael Ploustrup).

Săptămâna trecută, la un workshop ținut de Explore Mars Inc s-au spus niște chestii mișto despre explorarea pe Marte. Grupul de experți a anunțat că, dacă Obama restituie bugetul NASA la nivelul de dinainte de sechestru, o misiune condusă de agenţia spaţială spre planeta roșie ar fi posibilă până prin 2030.

Nu se știe dacă s-ar putea restitui bugetul, dar, între timp, sunt câteva companii private care încearcă şi ele să finanțeze călătorii pe Marte. De exemplu, Mars One, o organizație non-profit din Olanda,speră să lase câțiva oameni acolo de tot (în încercarea de a coloniza treptat planeta, nu ca o farsă olandeză morbidă) până în 2022.

Deci, practic, cu ceva bani și vreo 15 ani de așteptare, s-ar putea să vizitezi sau să locuieşti pe Marte. Ceea ce, îți imaginezi, e o chestie destul de măreață pentru toți cei care trăim aici, jos, pe Pământ.

Oricum, o misiune nemaiîncercată spre altă planetă prezintă multe pericole, iar spre deosebire de planul Mars One, obiectivul NASA e ca astronauții respectivi să se și întoarcă pe Pământ. Dar ce se întâmplă, dacă nu supraviețuiesc toți? Călătoria dus sau întors durează cam șapte luni, iar o misiune pe suprafața planetei ar dura și mai mult, deci rezultă un timp de misiune de vreo doi ani sau mai mult.

Deci, după ce s-a luat în considerare multitudinea de chestii care ar putea să meargă prost într-o călătorie de 60 de milioane de kilometri, s-a pus și problema mortalității. Ce se întâmplă când cineva dă ortul popii în spațiu?

O machetă a felului în care cadavrele ar fi depozitate într-o stație spațială

Cel mai pragmatic răspuns ar fi ca decedații să fie propulsați din navă, un fel de înmormântare maritimă, dar cu mai puțin apă și mai multe teorii conspiraționale despre extratereștrii sau înlăturarea victimelor unui asasinat  și chestii de genul. Dar conform „regulilor de conduită pentru deșeurile spațiale“ asumate de ONU, e interzis să arunci chestii în cosmos când ai chef. Pentru că un corp care plutește liber în spațiu fără un dispozitiv de urmărire s-ar putea lovi de un satelit sau de altă navă și ar reprezenta un pericol de zbor dezastruos pentru următoarea navă.

NASA a creat niște grupuri de cercetare care să se ocupe cu asta și cu alte probleme legate de moarte care privesc o potențială misiune spre Marte. Printre ele e un grup condus de Susanne Wiigh-Masak și Peter Masak, ecologiștii suedezi din spatele companiei de eliminare a cadavrelor,  Promessa. Susanne și Peter, împreună cu NASA și un grup de studenți din Suedia și Danemarca, vor să adapeze procesul lor de „promessiune” la spațiul cosmic, iar până acum rezultatele sunt uimitoare.

În primul rând, uite niște informați de contexti: „promessiunea” e un proces similar procesului de „cryomation”, în care cadavrul e înghețat cu nitrogen lichid până devine sfărâmicios (asta se întâmplă pe la 200 de grade), apoi rămășițele sunt supuse la vibrații până sunt aduse într-un stadiu de pudră. Apa, mercurul și celelalte metale sunt eliminate din pudră, iar resturile uscate sunt păstrate sau folosite ca îngrășământ pentru un copac memorial sau o plantă. Momentan, „promatorium”-ul familiei Masak nu e operațional. Wiigh-Masek mi-a spus la telefon că echipamentul necesar e în curs de livrare către fabrica Promessa, unde testările sunt programate să aibă loc în următoarele zece luni.

Deși procesul și compania sunt un subiect destul de controversat, lucru care s-a remarcat și prin investitorii numeroși care și-au retras investițiile din Promessa din cauza amânărilor de producție și pentru că familia Masak nu a dovedit practic că ideea lor chiar e realizabilă,  propunerea pentru NASA și întrebările puse de ei sunt fascinante.

Care sunt cele mai importante părți are ritualului de înmormântare? Dacă moartea spațială nu are cauze naturale, în a cui jurisdicție se fac anchetele? La milioane de kilometri distanță de Pământ, cum ar putea fi vina distribuită și cum s-ar face dreptate? Cum poate cineva să asigure întoarcerea în siguranță a unui cadavru pe Pământ dacă acela trebuie să rămână pe navă într-un mediu închis, fără să contamineze alți oameni și fără să bruieze misiunea prin faptul că îi scârbește pe toți cei care trebuie să se uite mereu la el? Cum ar răspunde populația pământeană la o înmormântare spațială?

O schiță a „sacului de cadavre”

În primul rând, lucrurile trebuie să se miște rapid. Descompunerea începe când corpul moare, deci trebuie să fie eliminat în 24 de ore pentru a evita contaminarea mediului navei și infectarea echipajului. În sensul ăsta, echipa de cercetare a creat un înveliș din GoreTex, care se umflă în formă de sarcofag și în care ar fi plasat corpul, îmbrăcat în uniforma NASA. Orice ritualuri se pot face în timpul ăsta, într-o zonă în care Pământul poate fi contactat (cu o întârziere de 20 de minute). Cum menționează prezentarea:

„O înmormântare în spațiu ar fi un eveniment fără precedent, care ar putea să implice figuri guvernamentale, media și publicul larg […]. Discursurile de la familie, căpitan etc, pot fi urmate de omagii finale de la membrii echipei, care scriu pe învelișul în care e pus cadavrul dedicații, cântece și asa mai departe. Va fi posibil să transferi informații de pe Pământ spre sacul de cadavre, deci poate fi încărcat orice mesaj final către mort de la familia sau prietenii luii.”

Încă o preocupare e depozitarea. Wiigh-Masak a spus, „Tot ce e pe navă trebuie să fie foarte minimalistic și atent cântărit și depozitat. Nu e mult spațiu liber, deci dacă ai un cadavru întreg, unde o să-l pui?” O navă cu cinci membri ar putea depozita patru saci de cadavre. După cum a menționat Wiigh-Masak în mod morbid, dar pragmatic, „Păi, al cincilea n-ar putea să se bage singur în sac oricum.”

După înmormântare, sacul de cadavru e pus în ecluza de aer, unde temperatura spațiului (cam -270 grade Celsius) îngheață cadavrul. Un braț robotic numit „robonaut” emite apoi vibrații asupra coșciugul de pânză timp de 15 minute, până-l reduce la bucățele mai mici. Apa e evaporată din rămășițe printr-o aerisire din sac. „În felul ăsta”, a explicat Wiigh-Masak, „astronauților, care spun adesea că dacă mor în spațiu, le-ar plăcea să rămână acolo, li se îndeplinește dorința, iar nava nu cară nicio greutate în plus”.

O schiță a brațului robotic care ar scutura rămășițele înghețate ale unui astronaut până devin pudră.

Sacul de cadavre, care acum conține 25 de kilograme de pudră uscată și albă, se pliază până ajunge într-o formă pătrățoasă „în care nu-ți dai seama că e un corp” și rămâne în afara navei spațiale până când reintră în atmosfera Pământului, când ajunge înapoi la bord, ca să fie evitată incinerarea. Rămășițele sunt apoi returnate familiei decedatului.

Prezentarea și descoperirile grupului sunt încă într-un stadiu foarte, foarte preliminar. Wiigh-Masak a spus: „Cu proiectul ăsta, am încercat să studiem condițiile care există în spațiu și să venim cu ceva opțiuni. Știu că NASA o să studieze chestiunea până în 2030, deci timp există. Sunt optimistă că putem contribui la o soluție și că atunci când va fi o realitate, va trebui să ținem legătura mai strâns ca să vedem cum să procedăm cu aplicația astfel încât să fie complet corectă.”

Dar deși echipa de cercetare nu vrea să facă vreo afirmație concretă despre cum corpurile înghețate ale viitorilor astronauți o să fie scuturați de un braț robotic până devin praf, Wiigh-Masak mi-a spus: „Promession e una dintre puținele opțiuni la care NASA ar putea apela.”

Urmărește-o pe Monica pe Twitter: @monicaheisey

Traducere: Irene Teodor