Cum se vede Cernobîlul prin ochii unui fotograf român

Am avut ideea să facem o excursie prin Cernobîl încă de când am început să lucrez la proiectul meu de explorare urbană a unor locuri abandonate, Places Suffering, în 2013. M-am documentat de pe net, am căutat cât de contaminată este acea zonă, fotografii din acel loc și mi-am dat seama c-o să găsesc tot ce-mi doresc: apartamente, case, grădinițe, școli la blocuri înalte, hoteluri, fabrici, parc de distracții, stadion. Toate abandonate.

Ai nevoie de un permis special de intrare ca să ajungi în zona contaminată. De obicei nu e foarte greu de obținut, dacă ai un ghid bun care știe cum stau treburile acolo. Ideea e că mulți încearcă să intre prin efracție și sunt prinși foarte ușor, toată zona e înconjurată de armată, sunt puncte de control, filtre, slabe șanse să treci neobservat. Totul e foarte foarte strict. De fiecare dată cand ieșeam din zona contaminată treceam prin doua filtre care îți indicau dacă ai trecut pragul maxim admis de contaminare. Spre fericirea mea, acest prag nu a fost depășit niciodată, probabil pentru că am respectat regulile foarte importante pe care ni le-a impus ghidul pentru a fi relativ în siguranță.

În jurul orașelor Cernobîl și Prîpeat sunt încă foarte multe localități abandonate, deci e greu de văzut tot, dar ce am văzut de la doar câțiva metri a fost sacrofagul în care se afla reactorul 4, care a explodat acum 30 de ani. Dar în interior nu am avut acces, pentru că radiațiile sunt extrem de mari și ai nevoie de echipament special. Am înțeles că sunt foarte multe animale în zonă, porci mistreți, căprioare, chiar și lupi, dar nu le-am văzut. Totuși, sunt restricții de viteză pentru mașini pe unele străzi tocmai din această cauză.

Nu pot explica tot ce-am văzut acolo în cuvinte. E foarte grav. E o atmosferă apasătoare, care inspiră multă tristețe. E foarte degradat, peste tot găsești măști de gaze. Îmi imaginez că, atunci, în momentele acelea, a fost un haos total. M-a marcat când am intrat într-o grădiniță unde erau peste tot jucăriile copiilor, iar dulapurile și pătuțurile lor stăteau dezintegrate, atunci am început să realizez prin ce momente cumplite au trecut acei oameni. Cu siguranță, anul viitor o să mă întorc, poate chiar o să organizez un fel de workshop sau tură foto acolo.

Nu aș putea estima câți turiști merg anual, dar din ce am înțeles sunt în creștere. Totuși, am auzit ceva vorbe cum că în doi-trei ani se va închide definitiv accesul publicului pentru că locul se degradează tot mai tare.