Rehab la Şura Mică, I say yes, yes, yes!

Ilustraţie: Ada Muşat

Când taică-su a trimis-o la rehab, Amy i-a întors-o famously în ritm de be-bop "They tried to make me go to rehab, I say no, no, no ". Când ai mei mi-au propus acelaşi lucru, n-am stat prea mult pe gânduri să accept, iar după vreo trei luni de stat la Şura Mică parcă n-aş mai fi plecat de acolo. De când au dat legalele iama în populaţie, dependenţa pe bune nu mai e doar problema davaiştilor şi mă gândesc că experienţa mea la rehab le poate da idei şi altora. Nu te desparţi prea uşor de viciul preferat, dar de la un punct încolo ai pierdut orice control şi problema se pune în termenii "el sau eu".

Înainte să mă apuc de legale, în toamna lui 2009, eram deja addicted de câţiva ani buni de ketamină, care începuse ca o distracţie exploratorie în weekend-uri şi ajunsese, pe fondul unor probleme personale, să mă dărâme cu totul fizic şi psihic. Nu reuşeam în nici un fel să mă las sau să revin la trasul ocazional, aşa că mefedrona legală a fost o ieşire comodă din rutina keyului.

Am încercat prima dată la un party, după ce rămăsesem fără k, şi a fost dragoste la prima injecţie. Am descoperit un high care îmi plăcea mai mult ca mdma sau altele şi de atunci… adio ketamină. Un an mai târziu eram fără job (abandonat de pe vremea cu keyul), mutat înapoi la părinţi, care nu mă mai primeau în casă când eram varză, cu plasma, telefonul, monitorul etc. vândute, cu trei internări la Obregia la activ şi cu o psihoză paranoidă cât Casa Poporului. Nu luam cantităţi enorme şi nici foarte des, dar paranoia în care mă băgau legalele mă ducea invariabil ori pe la vreo secţie de poliţie, ori la Obregia, ori la spitalul de arşi unde am stat vreo lună după ce am luat foc la un picior, în circumstanţe misterioase. Apoi îmi reveneam şi o luam de la capăt. Obregia, ştie oricine a ajuns pe acolo, nu prea are cum să funcţioneze pentru că e doar dezintoxicare, adesea forţată, în condiţii infecte, aşa că ieşi de acolo la fel cum ai intrat, cu gândul la următoarea doză. Un centru de reabilitare e altceva, aşa că am zis să o încerc şi p-asta şi m-am bucurat că mai scap o vreme de acasă.

Înainte de plecare, pe la sfârşitul lui august, am făcut o ultimă noapte de binging pe Pure, apoi am luat-o pe maică-mea şi ne-am urcat în tren. Am făcut sevrajul pe drum şi, cu toate că am dormit cu chiu cu vai o noapte în Sibiu, când am ajuns a doua zi în Şura Mică, la vreo 10 km nord de Sibiu, eram încă terminat şi destul de psihozat. Din fericire, nu prea se vedea şi m-au internat, deși regula e că trebuie să faci dezintoxicare înainte de reabilitare.

Internarea se face pe cel puţin o lună şi costă 1600 de lei pe lună. Este mai mult decât la Grădiştea, lângă Bucureşti, unde e 600 de lei în condiţii ceva mai slabe şi cu îndoctrinare religioasă non-stop, dar mai puţin ca afară, unde e de ordinul miilor de euro. Din ce ştiu, urmează să se mai deschidă pe undeva prin ţară un centru mai modern, dar n-o să fie deloc ieftin.

Primele două zile am cam dormit, dar apoi mi-am revenit şi am început să casc ochii în jur. Centrul de la Şura Mică e într-o fostă casă parohială, ditamai conacul cu ţiglă veche, cu o curte mare cu foişor în faţă, terasă şi livadă în spate, cu staul şi şopron, cu porci, o vacă, câini şi pisici. Aşezământul e în centrul satului din care saşii au cam plecat, lângă biserica luterană din secolul XIII. Din start, contează că locul e frumos şi parcă te simţi altfel cu munţii la orizont şi cu pomii în grădină.

Cei mai mulţi pacienţi sunt bărbaţi trecuţi de 30 de ani şi alcoolici, dar în ultima vreme sunt din ce în ce mai mulţi tinerei care au a drug problem. Majoritatea celor pe care i-am prins eu erau cu legale, dar şi cu heroină şi altele.

Camerele sunt de câte două, trei sau patru paturi, există o sală de mese şi un club de zi, unde se fac întâlnirile de grup şi unde se stă la tv sau la jocuri. Deşi arată oarecum învechit şi nu sclipeşte ca o clinică din filme, centrul are cam tot ce-i trebuie. Masă de ping pong, cărţi de joc, remmy, darts, dvd player, o colecţie de filme şi o mică bibliotecă, ceva gantere şi mai multe biciclete.

Pe pereţii clubului, pe lângă planşele cu scheme despre dependenţă, sunt şi ceva icoane. E drept că aşezământul se cheamă Nazaret şi aparţine Crucii Albastre, iar o dată pe săptămână vine un preot ortodox la sedinţa de terapie şi mai citește din Biblie. Dar povestea religioasă e oarecum opţională, în ideea că pe unii îi ajută să-şi întărească motivaţia să se lase, ceea ce nu îi împiedică pe alţii să-l ia pe popa cu provocări anti-creştine la fel de plicticoase.

Partea cea mai importantă din toată treaba e terapia de grup, oarecum pe model Alcoolicii Anonimi, care se întâmplă în fiecare zi de la 11 la 1, mai puţin în weekend. Pentru mine a fost prima experienţă de genul ăsta şi acum îl înţeleg pe tipul din Fight Club care se ducea la şedinţe de terapie de grup doar ca să mai scape de alienare. Nu e vorba neapărat de schimbul emoţional care are loc în grup când fiecare vorbeşte despre problemele lui, chestie care îi poate deranja pe masculii mai rezervaţi cu intimitatea lor, cât de socializare după perioada de autizare din cauza drogurilor, un fel de tovărăşie care se leagă în timpul discuţiilor care privesc în primul rând dependenţa şi abstinenţa. În privinţa asta nu există niciun dubiu, ce se predică la Şura Mică este abstinenţa şi nu consumul controlat, în ideea că odată ce ai ajuns dependent de o substanţă nu prea te mai poţi întoarce.
Nu cred că am mai fost în genul ăsta de grup de pe vremea taberelor din generală, aşa că mi-a plăcut de la început atmosfera şi în vreo două săptămâni am mai scăpat şi de depresie.

Trezirea e la şapte dimineaţa cu un clopoţel, la şapte treizeci e micul dejun, o întâlnire scurtă de control la opt. După două trei zile de trezit la ora aia ţi se resetează ritmul şi prinzi dimineţile alea fresh cu soare şi cafea, la care râvneai pe vremea când erai junky şi te duceai să te culci când toţi plecau la job.

Apoi, fiecare îşi face "sectorul", adică bucata de gospodărie care îi revine ca parte din "ergoterapie" - recuperare prin muncă. Eu m-am băgat la început la spălat vase, ca să nu par vreun fiţos leneş din Bucureşti, apoi când nimeni altcineva nu a fost interesat, m-am oferit să învăţ să mulg vaca, împreună cu un puşti din Germania, student la psihologie, venit la practică, la centru. Îmi era cam frică de animale şi am zis ca e o ocazie să rezolv treaba asta, plus că eram curios cum e cu mulsul - "Invers decât se beleşte pula", mi-a zis unul dintre terapeuţi. Acum vă pot spune şi vouă că partea grea nu e atât tehnica, cât forţa în mâini, care se dezvoltă în vreo săptămână. Majoritatea se fereau de treaba asta, pentru că pute a bălegar în staul, dar mie mi-a plăcut atmosfera aia când miroase a lapte şi mâţele torc şi tu tragi vaca de ţâţe şi or fi ceva feromoni în aer, că parcă nu e atâta bună dispoziţie nici de la legale.

După atât stres prin Bucureşti pentru the next fix, e bine sa o mai dai şi pe d-astea mai rustice. Alţii aveau ca sarcini să facă curat în club sau pe holuri sau în curte şi tot aşa. De la 11 era terapia de grup, la care veneau pe rând cei doi psihologi sau directorul, care e un medic neamţ din Ro. La 1:30 era masa de prânz, foarte ok şi cât să te saturi, o parte importantă din recuperare zic eu, după ce porcării am mâncat prin spital. Numai în timpul cât am stat eu s-au tăiat trei porci, iar spre sfârşit era un băiat absolvent de Litere căruia îi plăcea să gătească şi făcea torturi. Pe la patru, mai era o întâlnire, de obicei discuţii în grupuri mai mici sau câte o treabă de făcut în comun, iar joia la sala de sport a şcolii de lângă biserică – basket, volei, fotbal, badminton.

De două ori am fost la cules de prune şi mere din livadă şi prin octombrie la cules de porumb. Cina la 7:30 şi apoi la liber, dar în general pe la 11 îţi pică ochii în gură şi rareori am stat pana pe la vreo 1 la filme ori la remy. În weekend, trezirea e mai târziu şi în rest e liber, iar dacă ai trecut de cele două săptămâni în care nu ai voie să ieşi din centru şi dai semne că te poţi stăpâni, se poate pleca la plimbare până la Ocnele Sibiului ori la Sibiu, sau chiar acasă în permisie. De câteva ori am fost cu băieţii la pescuit într-un eleşteu la vreun kilometru de asezământ.

Nu prea ştiu cum au trecut trei luni, dar ştiu că mi-a mai revenit pofta de râs şi că mă pot distra jucând ceva, chestie de neconceput în perioada pe droguri. Mulţi din cei din Şură nu erau neapărat genul cu care să am multe în comun, exceptând dependenţa, dar vrând-nevrând te străduieşti să te integrezi în grup şi să nu faci foarte multe figuri. M-am împrietenit mai bine cu un baiat din Chişinău, care fusese dependent ani de zile de heroină şi era dintre cei mai determinaţi să se lase. Între timp, s-a şi mutat în România, şi s-a angajat. Am mai fost prieten cu un tip din Iaşi care era la Medicină în Bucureşti și care de trei ani repetă primul an, dependent de toate chestiile la un loc, de la tusine la ciuperci, și cu un şmecheraş din Vâlcea heroinoman, plus vreo doi puşti din Bucureşti.

La un moment dat, m-am hotărât să le zic că sunt gay şi asta am şi făcut şi n-a fost prea simplă situaţia într-un centru numai de bărbaţi, dar pănă la urmă a fost ok. Evident că ăsta e unul dintre motivele pentru care mie mi-a plăcut să stau acolo trei luni. Mai naşpa a fost când la un moment dat a venit un tip din Bucureşti şi a luat nişte legale, pentru că nu m-am abţinut şi am luat şi eu cu el. A doua zi după recidivă am fost trimişi amândoi înapoi acasă şi nu m-am putut întoarce să termin terapia decât după o lună.

Numai o parte dintre cei care fac terapie de grup reuşesc să menţină abstinenţa ani de zile. Cu toate că metoda nu este perfectă, dă rezultate mai bune faţă de altele pentru simplul motiv că izolarea e însoţită de reintegrare socială şi că te poţi convinge că vrei să renunţi şi să înveţi cum să recapeţi controlul.

Cât despre mine, încă nu sunt convins că abstinenţa totală e singura soluţie valabilă, dar mi-e clar că nu mai vreau să fiu dependent şi îmi caut un fel de echilibru.

Citește mai multe despre droguri:
Te poți face praf cu droguri digitale?
Droguri pentru fete: Ghidul începătorului
Un dealier nigerian de droguri mi-a zis că România e mafia