Am vorbit cu Corina Șuteu despre cum pot fi reformate cultura și cinematografia românească

Deși ICR le-a luat fondurile, Making Waves a propagat filmul românesc la New York.

|
nov. 29 2013, 2:06pm

De la primul Making Waves au trecut zece ani. Timp în care festivalul de film românesc din New York a rămas (odată cu vai-dar-nu-a-fost-lovitura-de-stat din 2012) fără patronajul, logistica și fondurile ICR. Dar a continuat curajos, reușind să își păstreze intacte și contactele cu instituții culturale de prestigiu (Lincoln Center, Tribeca) și buna reputație. Corina Șuteu, șefa echipei mici de profesioniști pe film și marketing-uri culturale care conduce festivitățile, a avut inspirația și know-how-ul necesare pentru a apela la platforme de crowdfunding atunci când guvernul Ponta a decis că cinemaul românesc nu are nevoie de atâta vizibilitate. Finanțată prin platforma Kickstarter, ediția 2013 a Making Waves a dovedit că există prieteni, susținători și simpatizanți dispuși să susțină cu buzunarele festivalul condus artistic de Mihai Chirilov și că filmul românesc merită și poate fi în centrul atenției și la New York. M-am văzut cu Corina la ceai, fix înainte să plece la New York pentru ediția din 2013, ca să-mi povestească cum stă de fapt treaba cu cinematografia română.


Corina Șuteu văzută de Matei Branea

VICE: De ce ar sprijini un român din țară, un festival de film care are loc la NY?
Corina Șuteu: Dacă nu-ți plac filmele românești, nu ai un pic de iubire pentru actori, nu te interesează TIFF și te uiți la TV, nu ai de ce să sprijini. Dar dacă ai un soi de mândrie națională că există un festival de film românesc, că ne reprezintă profesioniști, că e înconjurat de o aură de fun și de entertainment, dar și de conținut artistic de valoare, îl susții. Filmele prezentate sunt un echilibru foarte bun între realizările ultimilor ani și autorii pe care vrem să-i punem în lumină. Dar avem și părți ale festivalului care atrag un public ce nu ar veni în mod normal la festival; de exemplu, o masă rotundă de natură academică. Am ales să prezentăm Love Building sau Trilogia Ardelenilor, pentru că vrem o anumită categorie de filme, care arată o mai mare diversitate în cinematografia românească.

Oferiți deci un balans între nostalgiile diasporei pentru seria ardelenilor și dorințele newyorkeze pentru filme care pot fi considerate opere de artă.
Nu avem succes pentru că festivalul e românesc și că românii au avut în ultimul timp reușite, ci pentru că ne adresăm unui public divers și reglăm de la an la an selecția și evenimentele. Ca să faci un eveniment cu rezonanță, trebuie să ai conținut interesant. Mulți își imaginează că, să faci un festival de film înseamnă să înșiri niște titluri care ți-au plăcut, eventual le obții pe DVD, faci proiecțiile, lumea va vorbi despre și presa va scrie. Nu-i așa. Trebuie să aibă un concept. Noi discutăm conținutul festivalului foarte mult în avans - de ce prezentăm asta, de ce nu altceva. Tema ediției de anul ăsta este propaganda. Slovacia și Republica Cehă sunt invitate să prezint câte un film, apoi le dezbatem.

Ne ajută Making Waves să ne vindem mai bine filmele în afară?
Filmele românești au deja o piață de vânzare în State. Din 2006 critica americană s-a interesat foarte mult de ele, moment în care am lansat prin ICR un festival autohton. Explozia artistică a noului val, combinată cu interesul pentru anumiți autori și cu premiile luate au contribuit inițial la succes. La Tribeca ajunsesem să refuzăm oameni la festival. Cei de la Lincoln Center spuneau: „Iată un sezon național care funcționează". Ei lucrau deja cu italienii, cu francezii, cu spaniolii pentru sezoane naționale, dar erau concepute festivist, se invitau filme aleatoriu. Noi am lucrat ca o entitate în sine și asta a făcut ca anumite filme să-și găsească propria piață, de la Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu la Aurora, A fost sau n-a fost? și filmele lui Radu Muntean. 432 a avut încasări neobișnuit de mari pentru un film străin. În America există „film" și „film independent". Amelie Poulain este independent, se prezintă în zece, 20, 30 de săli. Un film american se prezintă în mii. Deci în raport cu alte filme europene și cu filme din Europa de Est, cel românesc are o distribuție extraordinară.

Ce înseamnă anul 2013 cinematografic și ce urmează după?
2013 a fost un an bogat. Sunt vreo 20 de premiere, ultimul val de finanțări de la Centrul Național al Cinematografiei (CNC). De trei ani s-au făcut filme care au premiera anul ăsta. Ce se întâmplă după este o întrebare pe care ne-o punem toți. La Making Waves am prezentat în fiecare an doar o parte dintre filmele care au avut premiera în țară în anul respectiv. Anul acesta avem Domestic, Love Building, Experimentul București, Poziția copilului și Metabolism. Sunt însă si filme care, deși au avut premiera la noi, le vom prezenta în New York anul viitor.

Cum se poate transforma actualul sistem profund disfuncțional într-un sistem funcțional?
La Ministerul Culturii avem nevoie de o viziune de politici culturale, nu de interes politic. Dar așa ceva nu există în România. Ministrul Daniel Barbu a spus: „Sectorul cultural trebuie să-și definească strategia", dar ăsta este de fapt rolul său de șef al administrației culturale. El trebuie să definească prioritățile. Avem nevoie de reorganizarea CNC-ului (și nu vorbesc doar despre cine-l conduce), care să corespundă nevoilor actuale ale industriei, ale autorilor, ale expunerii internaționale. Nu ai o reușită strategică fără instrumentele necesare. Nici măcar a colaborărilor cu alte instituții din exterior.

Este situația chiar atât de neagră?
De ce a fost atât de simplu de distrus ICR-ul? Pentru că în realitate, ca instrument administrativ este complet inadaptat. A fost condus de o echipă vizionară și de oameni care au încercat să găsească modalități de funcționare cu acest tip de structură deficitară. Este momentul ca, dincolo de grupul de regizori validați, să existe o coaliție mai vastă a domeniului cinematografic, cu ceilalți oamenii care participă la funcționarea industriei. Toți trebuie să-și construiască o prezență profesională, care să fie o presiune suficientă ca administrativii să ia măsuri bine gândite și ca finalmente, situația să fie complet alta. Dacă ne ghidăm după coordonatele existente în prezent... peste doi ani nu vor mai fi bani pentru producție, lumea se va plânge, cum se întâmplă de foarte multe ori în România, dar nu se va întâmpla nimic.

Aveți în selecția Making Waves de anul acesta Experimentul București, de Tom Wilson, un film 100% independent, fără bani de la CNC. Nu este filmul de guerilă un model alternativ valabil?
Sigur că da. Dar cu instrumentele existente în România, va fi valabil doar o vreme. Nu vor putea face niciodată filme mari, cu buget important, care să aibă pretenții estetice. Dacă ajutorul de stat va dispărea cu totul, se poate ajunge și în situația în care oameni cu avere personală vor vrea să o investească în film. Dar vreau să fiu foarte clară: nu sunt o apărătoare a noțiunii de investiție totală a statului în cinematografie. Dar nu avem instrumente legale, administrative, fiscale și incentive care să permită donatorilor să vrea să investescă în film. De exemplu, în Franța există Sofica, un sistem de finanțare care acordă reduceri de taxe foarte mari pentru marii investitori. La noi comunitatea cinematografică e atomizată. Lipsurile astea nu au cum să compună un sistem care pe termen lung să reziste. Succesele internaționale se datorează unei explozii creative ieșite din comun. Cum se poate pereniza acestă explozie creativă, acesta este întrebarea...

Chiar trebuie să țintim spre perenizare?
Fiecare industrie cinematogarfică națională și-a avut boom-urile ei distanțate de timpi morți. Eu vorbesc despre un sistem profesional, care va trebui să existe în continuare, când va reveni boom-ul creativ. Despre o legătură între modul în care televiziunea, cinematografia, distribuția și expunerea pot funcționa. Dacă noi considerăm că asta nu mai e necesar, vom avea un peisaj accidentat, prin natura lucrurilor vom încuraja mai puțin emergența: numai cei cu acces la fonduri vor produce. Și cu asta basta. Este și asta o posibilitate. Dar e păcat. Deja s-a adunat un capital de prezentare...


Directorul artistic al festivalului, Mihai Chirilov și Corina Șuteu

Deci lucrurile trebuie reorganizate, dar zonele direct interesate nu par capabile. Cineaștii sunt fracturați în bisericuțe cu zero perspective de-a se uni pentru binele lor, iar de la politic nu ne putem aștepta la o reformă eficientă. Ce e de făcut?
E nevoie de o viziune în politicile culturale. De un ministru care să zică: „Pentru mine cinematografia este o prioritate. Ce tip de legi trebuie date, ca sistemul să funcționeze mai bine?" Cum facem cu școala, ca publicul de mâine să continue să se ducă la filme românești? Să facem ceva și cu producția și cu distribuția și cu sălile de cinema. În paralel, sectorul profesional să-și găsească o voce care să apere pe termen lung anumite obiective comune. Să existe lobby parlamentar care să inițieze și să treacă legi care să permită ulterior funcționarea instrumentelor administrative. Nu cred că lucrurile sunt complet pierdute. Dar într-adevăr momentul de față nu este favorabil unei asemenea convergențe.

Deci așteptăm să își bage artiștii si factorii de decizie mințile și prioritățile în cap?
Eu cred mult în exemplul personal. Fiecare trebuie să realizeze lucrurile coerent, să le facă să funcționeze, cum facem cu Making Waves. Dacă astfel de lucruri se concretizează prin dorința, munca și competența unui grup de oameni, poate că la un moment dat ele se vor întâlni și vom reuși să avem o configurație mai coerentă, mai puternică.

Sunteți totuși singurul festival de film românesc din America. Nu ați solicitat finanțare la CNC?
Anul trecut am fost refuzați. Anul ăsta am avut o întâlnire cu directorul interimar și a fost cea mai șocantă dintre cele avute cu funcționari publici din România. A fost cu totul lipsită de competență, de înțelegere, deși ne flam acolo să mulțumim pentru sprijinul de a proiecta în festival Trilogia ardelenilor. Este o relație foarte disfuncțională. Suntem un festival foarte important, care se desfășoară într-un loc foarte important, iar faptul că nu există niciodată bani pentru a ne sprijini contrazice ideea că investițiile se fac strategic. Ele nu ar trebui să se facă după principiul „Câți bani sunt? Hai să dăm la toată lumea". Ar fi normal ca CNC-ul să ne sprijine. Ar fi normal ca fonduri publice să intre în acest festival. Dar asta este perspectiva noastră. Încă nu ne-am propus să regândim o startegie de cerere de fonduri publice. Cât ne putem permite, vom păstra o independență financiară, cu donatori cât mai mulți, care să nu vină din zona statului.

Fonduri europene?
Noi avem un eveniment în America, nu pe teritoriul statelor UE. Toată lumea ne întreabă de fonduri. E bine că fac asta. Dar noi ne-am concentrat pe soluționarea unei probleme: cum să continuăm să fim prezenți în NY, într-un loc extrem de prestigios și cum să întreținem atenția pentru cinematografia românească. Comunitatea din jurul festivalului consideră că lucrul ăsta trebuie în continuare protejat și încurajat.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE