De la Tahrir la Occupy la Istanbul: O anatomie a protestelor actuale și viitoare

Imagine: IndieGogo

În Turcia are loc, în plină forță, o nouă mișcare de protest senzațională, controversată și inspirațională. Pe tot internetul circulă imagini uimitoare cu brutalitatea poliției, demonstratorii se organizează cu ajutorul rețelelor de socializare, la centrul protestului stă un spațiu public pe cale să fie distrus și toată chestia s-a precipitat parțial din cauza inegalității veniturilor. Deja vu, nu?

Desigur, sunt multe diferențe între Occupy Wall Street și revoltele Primăverii Arabe – există și o tensiune religioasă, căci protestatarii par să fie în principal cetățeni seculariști care s-au săturat de Recep Tayyip Erdogan, prim ministrul musulman, și de guvernarea lui tot mai autocratică.

Dar și asemănări sunt multe. Atât de multe încât ai putea spune că e vorba de un tipar.

Dar să ne apropiem și să analizăm cu atenție. În primul rând, spontaneitatea. Nici Occupy Wall Street, nici adunarea din Piața Tahrir, nici auto-incendierea lui Mohamed Bouazizi din Tunisia și nici revolta din Istanbul nu au fost organizate și plănuite ca niște evenimente majore. Un mic grup de proto-ocupanți au făcut ceva strategii în avans, sindicatele de muncă egiptene au avut ceva de lucru înainte de marele eveniment și a mai existat un mic protest în Istanbul pentru apărarea unui spațiu verde, dar nimeni nu credea că lucrurile o să ia o asemenea amploare.

Totuși, toate aceste evenimente au luat amploare din același motiv: reacțiile exagerat de brutale ale statului și ale poliției – și documentarea foto și video a carnagiului care s-a răspândit pe toate rețelele de socializare. #OWS nu a erupt propriu-zis până când nu s-a dus vorba că poliția a agresat câteva tinere cu sprayuri cu piper. Primăvara Arabă a luat foc odată cu cea mai disperată acțiune imaginabilă – autoincendierea unui bărbat – iar reacția brutală a statului a alimentat prostestele.

În Turcia, ceea ce a început ca o mișcare a unor ecologiști care au campat într-un spațiu public pentru a protesta s-a transformat într-o revoltă brutală când poliția a atacat demonstranții cu gaz lacrimogen și le-a incendiat corturile. Fotografiile și videoclipurile tulburător de dramatice au scos în stradă zeci de mii de noi protestatari.

Imagine

La fel ca și în cazul Occupy, presa locală a refuzat să scrie despre proteste în etapele inițiale – în Turcia, acest lucru a fost și mai scandalos, având în vedere câți cetățeni au fost răniți și câte canistre cu gaz lacrimogen au fost aruncate în mulțime.

Dar, la fel ca și în cazul mișcării Occupy, rețelele sociale au luat locul presei – odată ce câteva dintre aceste fotografii au ajuns virale, s-a erodat orice urmă de simpatie pentru autoritățile statului turc. Asta a fost valabil în special în Turcia – tensiunile legate de dorința lui Erdogan de a dezvolta și comercializa districtele istorice ale Istanbulului, religiozitatea lui și atitudinea lui de respingere a democrației – toate acestea au erupt când imaginile violente au intrat în conștiința publicului.

O singură fotografie are puterea de a inspira compasiune pentru cei oprimați și loviți – și evident, șansele de a face și a răspândi o astfel de fotografie cresc odată cu creșterea numărului de smartphone-uri. Imagini ca aceasta transformă autoritățile într-un monstru urât, iar protestatarii într-o hidră cu multe capete. Așa s-a întâmplat în cazul Occupy, în cazul Tahrir, și la fel se întâmplă și aici chiar acum.

Imagine

Uneori, tocmai imaginile brutale mai puțin haotice, în care violența e folosită fără niciun rost, înfurie cel mai tare publicul. De exemplu, fotografia de mai sus. Sau aceasta.

Când ne uităm la o zonă de război, ne uităm la un teritoriu străin ostil; suntem copleșiți. Când vedem o ființă umană care face rău alteia cu sânge rece, e clar că societatea civilă se fărâmă sub ochii noștri și că ființa violentă e cea care nu are dreptate.

Protestele din Turcia au avut astfel de imagini din abundență. Protestatarii din Istanbul sunt toți utilizatori fervenți ai rețelelor de social media și sunt la curent cu ultimele tehnologii. Au fost activi pe Facebook și Twitter – stârnind ura lui Erdogan din acest motiv – și au devenit tot mai creativi. Au finalizat cu mare succes o campanie de crowd-funding prin care intenționau să strângă bani pentru a publica o reclamă de o pagină în New York Times și continuă să solicite donații adiționale prin același canal.

Occupy și Tahrir au amintit despre puterea și necesitatea spațiului public – iar mișcarea din Turcia s-a născut din lupta pentru protecția lui. Într-o perioadă, chiar au numit mișcarea Occupy Gezi, după numele parcului. The New York Times explică:

„Planul guvernului de a transforma Piața Taksim, un loc public istoric, într-un mall – pe care istoricul Eldem l-a numit „Las Vegasul splendorii otomane” - a stârnit demonstrațiile. Dar există multe alte proiecte care au alimentat furia publicului.

Cel mai vechi cinematograf al orașului a fost recent demolat pentru construirea unui alt mall, gest care a stârnit multe proteste, la care a participat și prima doamnă a Turciei, Hayrunnisa Gul, soția președintelui turc, Abdullah Gul. O biserică rusă ortodoxă din secolul 19 ar putea fi demolată pentru extinderea unui port. Iar în ghetourile din oraș, săracii sunt plătiți ca să-și părăsească casele pentru ca antreprenorii – majoritatea cu pile în guvern – să poată construi cartiere rezidențiale.”

Iar toate astea duc la concluzia ce alimentează mișcările disparate: inegalitatea veniturilor. Occupy țintea spre bancherii și investitorii care au distrus economia și au profitat de asta, în timp ce clasele de mijloc au intrat în cădere liberă – cel mai eficient artefact public a fost Tumblr-ul We Are the 99%. (Și mișcarea #Occupy Gezi are propriul Tumblr de succes). Sacrificiul de sine al lui Bouazizi a avut loc după ani de sărăcie și disperare, în urma creșterii prețului alimentelor.

E aceeași poveste și în Turcia. EurasiaNet raportează că „În 2012, Ministerul Familiei și al Drepturilor Sociale a dezvăluit că aproape 40 la sută din populația Turciei, aproape 75, 6 milioane de oameni, au salarii sub cel minim de 773 de lire, aproximativ 1400 de lei. Iar 6,4 la sută din populație trăiește sub limita de foame de 430 de lire (800 de lei).”

Între timp, „63 la sută din depozitele bancare ale țării aparțin doar unei jumătăți din procentajul tuturor proprietarilor de conturi.”

Inegalitatea mare între venituri e o sursă tot mai mare de disconfort social. Iar guvernul indiferent e hotărât să nu deschidă dialogul cu oamenii nemulțumiți. Presiunea crește, iar poliția devine brutală. Brutalitatea ajunge virală, la fel și furia oamenilor. Rețelele sociale ajută la creșterea acestei furii. Spectacolul devine un război pentru câștigarea spațiului public și ghici cine învinge.

Aceste ingrediente au dat naștere multor proteste în ultimii câțiva ani. Și din motive întemeiate. Elementele alcătuiesc un butoiaș cu praf de pușcă. Și acesta va continua să explodeze dacă nu schimbăm rețeta.

Text: Brian Merchant

Traducere: Oana Maria Zaharia