Mi-ar plăcea să văd măcar o dată în viață o coadă la o galerie de artă contemporană. Iar când zic coadă, mă gândesc la oameni disperați, treziți cu noaptea în cap, veniți cu scăunelul să-și lase rând, oameni care să țipe, vecine, au băgat Noper, e proaspăt, sau spune-i, băi, lui tactu’ că nu mai e Bararu la raft, iar din Petridean au mai rămas trei bucăți, și alea mici. Văd chiar și titlurile din presa internațională de scandal:
Publicitate
Însetați de cultură, tineri români au luat cu asalt o galerie de artă și au cumpărat toate lucrările. Inclusiv chiuveta în care se spălase Dobrescu.Mi-ar plăcea să văd măcar o dată în viață așa ceva. Vouă, nu?
Un punct de referință în genul ăsta de tumbă existențială ar putea fi oricând Atelierul de Print de pe strada Mavrogheni 10. E o dimineață ninsoroasă de sâmbătă, am tras mașina în partea întunecată a Centrului Vechi, acolo unde încă mai găsești fără probleme loc de parcare. O stampă vie a ceea ce era odinioară Centrul Vechi înainte de marea resapare. Case lăsate într-o parte sub greutatea indiferenței, culori aruncate de-a valma, străzi desfundate și, ocazional, oameni care-ți aruncă priviri în răspăr.Departe de Hanul cu Tei și de pretențiile celor care vând arta pe străzile adiacente, fațada Atelierului de Print - parte galerie, parte tipografie – se integrează cameleonic în peisaj. În jur e liniște.O ușă se deschide, Cristian Dobrescu mă întâmpină, bine ai venit. De pe pereți, cât vezi 360 de grade, mă întâmpină personaje de forme, culori și mărimi diferite. Mi-e greu să mă concentrez la obișnuitele formule politicoase de introducere. Mă reped ca un copil să pipăi pe viu lumea descoperită inițial pe site. Și, vorba poetului, să urlu “este.”
Sunt într-un atelier de Fine Art Printing. Un spațiu de lucru, mai degrabă auster daca nu punem la socoteala tablourile de pe pereți. O canapea de trei locuri tapetată cu motive ornitologice, o masă de lucru, doua imprimante profesionale, cum vezi doar în tipografii. O scară în spirală care urcă în necunoscut, o ușă în spatele căreia o altă scară coboară. E mult loc lăsat liber, noi suntem trei, abia ne-am cunoscut. Dar încet, încet, conversația începe să umple golul.Citește continuarea pe experimentalist.ro.
