Publicitate
Călătorii

Site-ul unde oamenii postează ultimele lor poze cu cei dragi

Subrreddit-ul r/LastImages e plin de imagini minunate cu oameni care nu mai sunt printre noi.

de Jamie Lee Curtis Taete; translated by Ioana Pelehatăi
09 August 2018, 7:58am

Fotografii obținute prin amabilitatea (de la stânga la dreapta) Laura Chin, Jeremy Mosley, Emily Irwim

Subreddit-ul /r/lastimages este, după cum îi sugerează numele, un loc unde oamenii postează ultimele imagini ale unor persoane înainte să moară.

Printre imaginile unor persoane publice, precum Audrey Hepburn și Heath Ledger, există și fotografii postate de utilizatori, cu prietenii și rudele lor care au murit. Sunt imagini superbe, înduioșătoare cu de toate, de la copii morți la naștere sau stră-străbunici care au sărit de 100.

Săptămâna trecută, Giovanni Alain a postat o poză cu străbunica lui, făcută cu două zile înainte să moară. „Dădusem peste /r/lastimages acum ceva vreme și țin minte că n-am știut ce părere să am... la început a fost foarte șocant”, mi-a scris acesta într-un mail. „Cred că suntem atât de obișnuiți să vedem fotografii și de multe ori nu-s cu chestii substanțiale. Reclame, promoții, jargon politic, ce-o fi. Dar apoi, când vezi fotografii cu-atât de multă profunzime și semnificație, deși, în același timp, sunt atât de simpliste și brute, e o experiență absolut unică. Și am avut aceeași senzație când am văzut poza cu străbunica mea, așa că mi s-a părut absolut firesc s-o postez aici, pe r/lastimages, împreună cu celelalte.”

Mai jos, alți șase utilizatori ai subreddit-ului discută fotografiile pe care le-au postat și cine sunt cei dragi care apar în ele. Poveștile lor au fost ușor editate, pentru lungime și claritate.

Luna Younger, într-o fotografie postată de strămătușa ei, Laura Chin

Poza a fost făcută pe 28 octombrie, 2016, înainte de petrecerea de Halloween de la grădiniță. A murit pe 1 noiembrie.

A omorât-o tatăl ei vitreg, în timp ce maică-sa era la serviciu. Avea cinci ani. Pun și link la o știre despre crimă, dar te avertizez că dacă citești povestea, n-o s-o mai uiți. E groaznică.

Fetița asta. Era așa tupeistă și plină de viață! Cel mai mult îi plăceau Hello Kitty, fluturii și buburuzele. Culoarea preferată a Lunei era portocaliul! Ani de zile a fost îndrăgostită de portocaliu. Abia de curând începuse să mai poarte și roz și mov. Îi plăcea mult să mănânce clătite la Flap Jack Shack, locul nostru de clătite din zonă. Să se uite la Frozen, să facă fursecuri, înghețată, mersul la bowling, înotul, lucrul manual, școala. Îi plăceau lucrurile frumoase, gen să se costumeze. Chiar și când era bebeluș, își punea cercurile alea de plastic pe post de brățări. Fuste diafane din tul, coroane cu flori cu panglici lungi care-i atârnau pe spate.

Încă nu pot să mă uit prea mult la poza ei. Chiar și dacă văd întâmplător o Hello Kitty mi se pune un nod în gât. Mă face să mă gândesc că n-o să se schimbe niciodată. Niciodată n-o să îmbătrânească. N-o să aibă ocazia să crească. Familia noastră a fost întoarsă cu fundu-n sus. Nu e doar faptul că a murit, tot timpul mor oameni. A fost ucisă. N-a existat niciun accident de mașină, nicio boală, niciun incident întâmplător dat de Dumnezeu. A fost provocat de o altă ființă umană. Un bărbat care promisese să aibă grijă de ea, s-o iubească. Un bărbat care se alăturase familiei noastre cu doar câteva luni înainte, când se căsătorise cu maică-sa. Nu există niciun anotimp fără o „aniversare a Lunei”. Ziua ei de naștere e în ianuarie, procesul a fost în iulie, nunta a fost în august, ea a murit în noiembrie. Acum lipsește întotdeauna cineva de la sărbătorile noastre în familie. O pată neagră pe care-o simți, dar încerci s-o ignori. Jalea nu e liniară, nu dispare niciodată de tot.

- Laura Chin, strămătușa Lunei Younger

Belinda Mosley într-o fotografie postată de fiul ei, Jeremy Mosley. Fotografia a fost făcută în iunie 2017, cam cu o lună înainte să moară din cauza unui AVC.

Avea ea o poezie pe care mi-o spunea mie și lui frati-miu când eram mici. Nu-mi amintesc niciodată restul, dar începe așa: „Decizii, decizii, ce-neamnă ele? Pot să-ți schimbe viitorul sau să-ți distrugă visurile.” Destul de penală, dar am ținut-o minte atâția ani. Mai făcea și-un dans din ăsta de se așeza pe vine și sărea în sus și-n jos, ca dansul ăla rusesc în care-ți îndoi brațele. Voia să fac asta la un concurs de talente din generală. I-am zis „s-o crezi tu”.

A lăsat în urmă o nepoțică de doi ani (la momentul respectiv). Am atâtea poze cu ele două împreună, așa că m-am gândit c-o să fie ușor să-i păstrez memoria vie pentru fiica mea, dar copiii de doi ani n-au nici pic de memorie. Așa că acum zice că Mamaie Tala (da, personajul din Moana) e bunica ei. Mai bine decât nimic, bănuiesc.

De asemenea, nu suport să văd personaje care-s femei de culoare în vârstă cu povești triste. Îmi place să mă uit la serialul GLOW de pe Netflix. Au avut un episod în sezonul al doilea cu Regina Șomerilor. Episodul ăla m-a adus într-un punct emoțional în care pur și simplu nu voiam să fiu. De-atunci nu m-am mai uitat la serial.

-Jeremy Mosley, fiul Belindei Mosley

Rachel Christine Ham, cu tatăl ei, Richard Charles Ham

Poza aia a fost făcută la începutul lui iulie 2010. Și e cu mai puțin de o lună înainte să moară. A murit de infarct, asociat cu boala lui cronică de obstrucție pulmonară și faptul că a fumat toată viața. Fratele lui a murit din aceeași cauză, în ultimul an. Tata avea 49 de ani când a murit. Amintirile mele preferate cu el sunt momente din astea mici, când m-a învățat să joc biliard, modul în care lua pe toată lumea la mișto. Am o tonă de poze de la Disney World, de când aveam patru sau cinci ani și tot ce-mi amintesc din excursia aia e cum a flirtat tata (jenant) cu Mica Sirenă.

Mă trec multe sentimente când mă uit la poza aia. E tristă, pentru că la momentul respectiv, relația noastră nu era tocmai bună. Mătușa îi trimisese maică-mii o rugăminte disperată să mă duc să-l văd, pentru că se ducea rapid. Cumva, cred că aștepta să mă mai vadă o ultimă dată, înainte să moară. Dar și eu mă bucur că m-am dus, pentru că am putut să văd că înseamnă mult pentru el, mai ales când m-a prezentat absolut fiecărei asistente de la azil și toate exclamau: „TU ești Rachel!” Însă poza aia nu-l definește pe tata, așa cum l-am văzut eu ultima oară. Probabil că n-o să uit niciodată tusea aia tabagică, deși n-a fost atât de bolnav până în ultimii câțiva ani. De atunci am terminat liceul, am terminat facultatea și e dulce-amar că tata n-a putut să asiste la chestiile astea. Dar chiar cred că a fost acolo cu spiritul. Faptul că l-am pierdut pe tata la 17 ani o să fie mereu o mare parte din mine, dar nu las asta să mă definească.

-Rachel Christine Ham, fiica lui Richard Charles Ham

Emily Irwin, într-o poză postată de cea mai bună prietenă a ei, Julie Hollingshead

Fotografia a fost făcută în noaptea de 4 august 2009. Ea a murit pe la 5 dimineața, pe 5 august. Duminica asta s-au împlinit nouă ani.

Julie avea 17 ani când și-a luat singură viața, după o scurtă luptă cu depresia. Băuse în noaptea aia, deci asta clar a contribuit la moartea ei.

Când mă uit la fotografia asta, mă bucur că zâmbește cu ochii închiși. Ascunde durerea și pare chiar fericită pe bună. A surprins-o perfect pe Julie, așa cum o știa și o iubea toată lumea. N-aveai de unde să știi ce-o să urmeze dacă doar te uitai la poză. N-ar fi putut să existe o „ultimă imagine” mai bună cu Jules.

Viața s-a schimbat la 180 de grade din ziua în care a fost făcută poza aia. S-au împlinit nouă ani. La început, am fost foarte autodistructivă și m-am învinovățit. Acum încerc să-mi folosesc durerea ca să-i ajut pe alții, în situații asemănătoare. Bănuiesc că de-aia am și postat poza.

-Emily Irwin, cea mai bună prietenă a lui Julie Hollingshead

O fotografie din 2008 trimisă de Alissa Zeigler cu fiul ei, Jackson

Fotografia a fost făcută cu vreo șase ore înainte să-l găsim la el în pătuț, după ce-a murit din cauza sindromului morții subite a sugarului. Avea un an și trei zile. A murit în noaptea cu petrecerea de ziua lui.

Amintirea mea preferată cu el e de când ne plimbam cu mașina cu vreo două zile înainte să moară. La radio se auzea „All I Want To Do”, de la Sugarland, iar el dansa, în timp ce eu cântam și se tot uita în sus la mine și râdea. Mă întristez când mă uit la poza asta, pentru că mi-e atât de dor de el, încât mă doare, fizic, dar în același timp sunt fericită pentru că a fost un suflet minunat. Viața mea s-a schimbat dramatic de când a murit el. Îmi iubesc copiii rămași în viață și viața în sine mult mai mult ca înainte. Mă asigur că le zic fiilor mei „te iubesc” și „sunt mândră de tine” în fiecare zi, pentru că nu vreau să se întrebe cât de importanți sunt pe lumea asta.

Am postat poza asta pe Reddit, pentru că mi se pare important să-i mențin amintirea vie, să-i spun povestea și să mă asigur că oamenii știu că băiețelul ăsta a fost pe lumea noastră.

-Alissa Zeigler, mama lui Jackson

William Brown într-o fotografie postată de fiul său, Jacob Myers. Poza a fost făcută cu ocazia zilei lui de naștere când a făcut 60 de ani. A murit peste mai puțin de un an.

A murit în 2009. Prietenii și rudele îi spuneau Tata Mare. Era pompier/paramedic. Amintirea mea preferată cu el e de când aveam vreo 10 ani. Tocmai urma să ne îndreptăm spre casă după cină, când l-au sunat prin stație că a luat foc o fabrică veche din oraș. Așa că el a zis cu nonșalanță: „Trebuie să mergem să-i ajutăm pe aiuriții ăștia.”

Am tras mașina lângă fabrica veche și a parcat destul de aproape. Mie mi-a zis să rămân în camion, apoi a dispărut un pic. După o vreme, câțiva dintre tipi au început să arate în sus, spre acoperiș. Știu că eram mic și deja tata mare mi se părea cel mai tare din lume, dar n-o să uit niciodată când l-am văzut pe tata (în pantalonii ignifugi cu bretele și fără nimic pe dedesubt) pe acoperiș, mânuind un topor în timp ce dădea o gaură. Cum mă uitam cum trece tata prin acoperiș cu toporul, i-am observat pe toți ceilalți pompieri care arătau cu degetul și vorbeau. Știam că nu-s doar eu, un puști de zece ani, care-și admiră tată și se gândește: „Mamă, ce tare a fost!” Și ei credeau că tata e super tare. A murit când aveam 18 ani. La înmormântarea lui n-am fost în stare să stau pe picioare și să spun discursul pe care-l pregătisem cu o seară înainte. (Am scris povestea asta ca un elogiu.) În timp ce stăteam în strană, la biserică, s-a ridicat un tip mai tânăr, în uniforma albastră de pompier. S-a dus el și și-a spus propria lui poveste cu Bill. Tipul ăsta a spus [aceeași poveste pe care-o scrisesem și eu], dar nu ca fiul lui Bill, ci ca pompier începător, care se uita uluit la el pe acoperișul vechii fabrici.

Îl iubesc pe omul ăsta cu toată ființa. Încerc să trăiesc fiecare zi după principiile pe care le am de la el. N-a fost acolo să bea prima mea bere cu mine, nici când m-am însurat cu iubirea vieții mele sau la nașterea fetiței mele superbe. Îmi e îngrozitor de dor de el. Sper că se uită de sus și e mândru de bărbatul care-am devenit.

-Jacob Myers,fiul lui William Brown

Norma Joan Caldera Cabral, într-o fotografie postată de strănepotul ei, Giovanni Alain

Poza e făcută cu două zile înainte să moară, de bunica mea. Bunica mea s-a dus s-o vadă vineri și duminică dimineața a murit. A murit de bătrânețe. Pur și simplu începuse să-i cedeze corpul. Bănuiesc că așa e când ai aproape 100 de ani!

Când s-au căsătorit ai mei, s-au mutat aici, în Phoenix, unde aveam să cresc și eu. Dar tot restul familiei mele a continuat să trăiască la San Francisco, ceea ce însemna că nu-i vedeam prea des, mai ales rudele mai îndepărtate, cum ar fi cele două străbunice. Însă și când ne vedeam, era magic. Erau acești oameni pe care nu-i știam prea bine, însă care se bucurau atât de mult să mă vadă și care mă iubeau atât de mult, din motive pe care nu le cunoșteam. Era o senzație copleșitoare, pe care-mi amintesc că nu reușeam s-o înțeleg când eram mic, dar acum că privesc înapoi, senzația aia era de uriașă recunoștință.

N-o să uit niciodată primul meu Crăciun, la casa ei de peste Podul Bay, în Oakland. Aflase de toate hobby-urile și pasiunile mele de la părinții mei și-mi luase câte ceva din toate filmele și serialele mele preferate. Am fost atât de uluit de dragostea pe care-o primeam de la o persoană care-mi era aproape complet străină. Senzația jucatului cu figurinele alea din Star Wars, pe podeaua încălzită din sufrageria de jos e ceva ce sper să păstrez pentru toată viața.

Sincer să fiu, [când am văzut fotografia] m-a rupt. N-o mai văzusem demult, pentru că n-am putut să mă duc ultima dată când au vizitat-o ai mei. Așa că s-o văd din senin pe femeia asta pe care-o s-o țin minte toată viața întinsă în patul care avea să ajungă patul ei de moarte m-a zguduit enorm. Compoziția, calitatea slabă a telefonului demodat cu clapetă al bunicii, pereții goi și cât de neajutorată părea stând acolo mi-a provocat o reacție care mi-a strâns stomacul prima dată când am văzut poza. M-a făcut să mă simt ca și cum îi greșisem cumva, iar acolo stătea femeia asta care a iubit atâția oameni, și, cu toate astea, părea să fi murit singură.

Însă ce nu puteam să văd erau toți oamenii pe care i-a iubit atât de profund în spatele camerei, zâmbind, plângând, sărbătorind-o și gândindu-se la toate amintirile minunate pe care le au datorită vieții pe care-a trăit-o. Acum, pentru mine, poza asta a devenit cumva totemul frumuseții morții, a vieții și a vieții de după moarte.

-Giovanni Alain, strănepotul lui Norma Joan Cabral

Articolul original a apărut în VICE US.