Cum am descoperit o colecție secretă de hituri trans pop

Sunt obsedată de melodii clasice pop încetinite încă de când am auzit remixul super lent făcut de muzicianul electro Shlohmo după „Genie”, într-un magazin de haine second hand din New York. Când vocea a devenit foarte lentă, cântecul senzual al Christinei Aguilera despre cum e să fii un „Genie in a Bottle” devine o odă sumbră, legato pentru dorință și izolare. Vocea modificată nu mai sună deloc a Christina. Devine o elegie pentru o viață trăită în izolare și dorință, iar cântăreața – cineva cu totul nou pentru noi – e bântuită de „un secol de nopți însingurate, așteptând pe cineva să mă elibereze”.

Dacă încetinești un cântec suficient de mult, timbrul vocal al cântărețului se schimbă și la fel și genul vocii sale. Tipul ăsta de modulare a vocii unei femei cis o înclină spre un spectru vocal care mi-e mai cunoscut mie și oamenilor ca mine. Când am ascultat remixul de la „Genie” pe repeat, am vizualizat persoana din spatele vocii și era trans.

„Muzica dispare și lumina e joasă”, mi-a spus această nouă entitate. „Doar înc-un dans și apoi putem să plecăm. Aștept pe cineva care are nevoie de mine.” Ascult și mă las transportată spre cluburile de noapte întunecoase, unde femeile trans dansează ca să aibă din ce să trăiască, își caută iubirea și salvarea.

Deși persoanele trans nu sunt, în general, reprezentate în muzica pop, am găsit vocile oamenilor mei într-un gen căruia îi zic „translowmo”. Am descoperit cu fascinație o întreagă colecție de muzică translowmo pe YouTube, etichetată cu numele artistei, urmat de paranteze, între care scria „(versiunea masculină)”. Nu mă gândisem că ar mai asculta și alți oameni cântecele astea încetinite și s-ar gândi la genul vocii, dar mi se pare evident că astea sunt versiunile trans și nimic altceva.

Nu vreau să spun că toată muzica încetinită „sună trans” sau că e posibil să generalizezi sunetul unei femei trans care cântă. Muzicienii trans au existat dintotdeauna și evident că există adevărate staruri pop trans pe care le poți admira azi – oameni ca Sophie și Kim Petras. Dar introducerea mea prin intermediul internetului în lumea transformărilor virtuale ale marilor hituri mainstream mi-a reamintit de modul în care cultura transgen a fost ascunsă în societatea mainstream pe parcursul celei mai mari părți a secolului XX și a zilelor noastre; melodiile astea trans sunt invizibile, dar sunt pretutindeni în jurul nostru. Translowmo trebuie să fie modificat ca să existe și, de multe ori, și persoanele trans trebuie să fie modificate ca să existe, indiferent dacă vorbim de o schimbare de nume sau de o intervenție medicală.

Cu fiecare piesă, am cunoscut un nou artist: o persoană fără nume sau chiar fără corp. Există doar virtual. Uneori, și identitățile trans pot părea mai degrabă virtuale decât reale. Pentru că societatea ne invalidează încontinuu, ni se spune că sinele nostru real nu există în niciun fel concret. Pe Internet am modificat pentru prima oară modul în care ceilalți îmi percepeau genul – de ce nu se poate îngropa o operă muzicală trans online, într-un cod la fel de mutabil ca al meu?

Nu e vorba de gusturi aici; când vine vorba de muzică, n-am așa ceva. N-am nicio părere despre Taylor Swift, dar știu că-mi place dublura ei trans care răsare când îi încetinești muzica. Încetinirea hiturilor din muzica pop e despre magia percepției și despre puterea transformării de a inspira viață în ceva altminteri invizibil. Parte din a aprecia translowmo necesită să treci dincolo de înțelegerea că vocile au fost modificate. În loc să auzi vocile modulate ale Christinei sau Miley, permite-ți să auzi o nouă voce – diferită, dar cu nimic mai puțin autentică. E o practică bună pentru a înțelege oamenii trans în general. Toți suntem modificați – alterări ale identităților noastre originale, cu nume și pronume și părți ale corpului modificate.

Când translowmo Katy Perry se întreabă: „Te simți vreodată atât de transparent ca hârtia, precum un castel de cărți de joc, la o lovitură distanță de a te prăbuși?” nu o mai văd și n-o mai aud pe Katy. Absorb sunetul unei voci trans care vorbește direct persoanelor trans. „Te simți vreodată deja îngropat adânc? La doi metri sub pământ, sub țipete, dar fără să pară că te-aude cineva?” Viața poate pune presiuni copleșitoare asupra persoanelor trans pe care le lasă împovărate cu rușine și frică. După cum ne amintește cântăreața noastră translowmo – „mai ai o șansă”.

Lady Gaga are o geamănă trans, a cărei odă pentru „Bad Romance” devine o melodie epică despre dorință transgen – o poveste sinceră, răvășitoare, despre iubire, moarte și răzbunare. „Vreau să văd urât”, ne spune aceasta, incapabilă să deceleze ce e brutal de ce e intim: „Vreau boala ta. Vreau iubirea ta.” Eu aud pe cineva care cântă despre acceptarea urâțeniei partenerului – părțile sale care nu se potrivesc. În același timp, geamăna trans a lui Lady Gaga se expune onestă la riscul de „boală”, inversând stereotipurile sociale despre cum femeile trans sunt în vreun fel murdare.

Ascultând translowmo, simt că am căpătat acces la un univers alternativ, în care femeile trans povestesc lumea. Genul în sine seamănă cu tranziția către alt gen: la fel cum un țesut mamar nedezvoltat zace adormit într-o femeie trans, până când intervenția hormonală provoacă creșterea acelor sâni, vedeta pop stereotipică e o celulă transgen adormită, care, cu tratamentul corect, se va trezi.

Pentru mine, în sensul ăsta, cea mai importantă e o versiune încetinită a piesei „Wrecking Ball” a lui Miley Cyrus. Melodia e mai profundă, mai răbdătoare. Versurile „Să nu spui niciodată că am plecat pur și simplu, o să te iubesc mereu” sunt enunțate ca o poruncă ce rezonează din lăuntrul unei femei trans, care e conștientă de durerea efortului de a face o relație să funcționeze, atunci când partenerul cis nu poate să ducă și să îndure dificultățile de a avea o relație cu cineva diferit. Versurile, cântate cu încrederea de sine a unei vedete pop, cu vocea virtuală a unei cântărețe pe care eu mi-o închipui transgen, mi-au adus aminte perfect cât e de ușor ca experiențele amoroase ale femeilor trans să fie distruse de factori sociali dincolo de controlul nostru.

Când cântăreața îmi spune cum a „venit ca o bilă pentru demolări”, mi se rupe sufletul: refrenul evocă o poveste care afectează prea multe experiențe reale din viața amoroasă a femeilor trans: când ești trans, indiferent câtă răbdare ai avea sau cât de mult efort ai depune pentru persoana iubită, identitatea ta poate să pară amenințătoare – ca o bilă pentru demolări, care-ar putea să distrugă reputația unui bărbat. Dar, după cum cântă această artistă trans fără chip, oamenii trans doar vor să distrugă barierele care ne interzic iubirea: „Tot ce-am vrut a fost să-ți dărâm zidurile; tot ce ai făcut a fost să mă distrugi pe mine.” În alte versuri, am recunoscut cum identitatea transgen poate să pară periculoasă pentru persoanele pe care le iubim, pentru că le amenințăm felul în care înțeleg genul și sexul: „S-a întors încet, m-ai lăsat să ard și-acum suntem cenușă pe pământ.”

„Nu pot să trăiesc în minciună, să fug ca să-mi salvez viața”, cântă vocea din varianta translowmo a „Wrecking Ball”, reflectând o altă componentă esențială a experienței trans: trecem prin tranziție când minciuna nu mai ține, conștienți că decizia e o cursă pentru a ne salva viața. Mă frapează că am descoperit sensul ăsta în melodie doar când a fost interpretată de o voce care sună ca și cum ar veni din cineva ca mine.

E un interes de nișă să asculți voci trans în cântece încetinite. Dar m-a făcut să și plâng. Melodii despre care n-aș fi avut nicio părere, mai demult, brusc mă reduc la tăcere, cu ochii închiși, în timp ce ascult o persoană care nu există și cântă un cântec pe care nu mă pot opri să-l ascult – dar pe care nu l-am mai auzit niciodată așa.