climax
Captură via Climax
Muzică

Filmul ăsta e cel mai nasol coșmar al oricărui om care merge la petreceri

Regizorul vorbește despre soundtrack-ului spectaculos al filmului și despre modul în care o seară superbă poate deveni extrem de sumbră.
19 Martie 2019, 5:00am

Am ieșit afară pe ușă după noul film al lui Gaspar Noé Climax, pe punctul de a vomita. Filmul prezintă o poveste dementă, dar și un avertisment despre cum poate eșua o petrecere, și este „bazat pe evenimente reale care au avut loc în Franța, în iarna lui 1996”, conform genericului filmului. Într-o seară, după repetiții, o trupă de dansatori francezi care se pregătește să plece în turneu în America se relaxează cu o petrecere, numai că, fără ca ei să știe, cineva a pus LSD în sangria. Ce urmează e o noapte îngrozitoare de violență și băi sângeroase, abuzuri sexuale și morți dureroase, care dezvăluie cele mai mari frici ale oricărui petrecăreț. Când am plecat de la cinema, chiar mă simțeam ca și cum aș fi drogat, iar asta m-a speriat maxim.

Și, deși e un scenariu care pare extrem pe hârtie, Climax își trage forța dintr-un realism tulburător. Imaginile trase prin holuri întunecoase, derutante, basul care se aude constant în „zonele chill” de la petrecere și ecourile căcaturilor inevitabil spuse în timpul momentelor mai liniștite o să sune familiar pentru oricine merge frecvent la rave-uri. Filmul începe cu un dans lung, captivant, care te atrage în lumea petrecerii. Mulțumită, în mare parte, modului răscolitor de filmare al lui Noé, experiența te înghite cu totul, chiar dacă știi că e o fantezie.

Climax - coprodus în colaborare cu VICE Studios - a fost filmat de-a lungul a 15 zile și terminat cu doar câteva săptămâni înainte de debutul său la Cannes. Energia frenetică care a infuzat producția e evidentă în produsul finit și e cuplată cu un soundtrack ales atent. În film, se aude cam tot timpul, mixat de un DJ jucat de un tip obișnuit al petrecerilor franțuzești, Kiddy Smile, care pune bucăți cathartice din Aphex Twin, Daft Punk, Chris Carter și Dopplereffekt. Într-o conversație cu Noisey, Noé spune că procesul de a pune cap la cap acest soundtrack rave cu cele mai mari nume a fost unul dintre cele mai dificile aspecte ale filmului, în mod special din cauza negocierilor pe drepturi de autor. Dar, ca thriller centrat pe o petrecere, n-ar trebui să surprindă pe nimeni că designul de sunet - la care a contribuit, printre alții, nimeni altul decât Thomas Bangalter de la Daft Punk - e impecabil. Zici că subwoofer-ul e un personaj în sine.

Fără să dezvălui mai multe, o să spun că n-o să mai privești niciodată la fel hipnotismul unei măsuri de patru pătrimi. Climax nu poate fi descris decât ca filmul ideal al unui promoter de petreceri. Să nu te surprindă dacă n-o să mai vrei să te tripezi vreodată la un rave. Citește mai jos interviul cu Noé despre cum a creat petrecerea de coșmar.

NOISEY: Climax tratează atât petrecerea cât și soundtrack-ul ca personaje din poveste. Totuși, puteai lejer să te duci pe panta în care tratai festivitățile și muzica ca pe ceva secundar întregii psihoze induse de droguri. De ce te-ai hotărât să faci asta?
Gaspar Noé: Înainte să filmez aveam o listă cu trei ore de piese diferite pe care puteam să ni le permitem. N-am vrut să fiu refuzat din motive financiare sau legale. În anii 80, multe tipuri de muzică dance folosea bucăți din alte piese, pentru ca producătorii să nu mai poată licenția acele melodii, fiindcă sample-urile nu erau plătite. În multe cazuri, știam că vreau [să includ] melodii disco de la [Giorgio] Moroder, de la Cerrone. Mai știam și că ne-ar fi plăcut enorm [să includem] „Rollin’ & Scratchin’” de la Daft Punk și „Windowlicker” de la Aphex Twin și trebuia să negociem toate acele drepturi de autor înainte să filmăm. Pentru că odată ce folosești imagini cu oameni dansând pe o anumită piesă, e foarte greu s-o înlocuiești la post-producție, pentru că dansul e greu de sincronizat. Așa că de îndată ce am început pre-producția pentru film, am început să negociem drepturile.

Dar odată ce ești pe platou, vezi ce fel de muzică îi entuziasmează pe dansatori și mai observi și [ce melodii s-ar potrivi] pentru scenele pe care le faci fără muzică. E o surpriză. Nu e cea la care te gândeai tu că funcționează cel mai bine, e alta.

Cu o săptămână înainte de filmare, eram în mașină încercând să hotărăsc locurile unde filmăm și la radio era „Angie” [de la The Rolling Stones]. Melodia în sine aproape că m-a făcut să plâng și mi-am zis: „Wow, asta e muzica pe care o vreau pentru film, e atât de melancolică. Dar trebuie să găsim o versiune instrumentală, care nu există”. Fix în ultimul moment, cu două săptămâni înainte de Cannes, am reușit să obținem drepturile ca să folosim melodia. A trebuit s-o reînregistrăm ca s-o băgăm în film.

Totodată, casa de discuri m-a ajutat mult. Muzicienilor de la casele de discuri le-au plăcut filmele mele precedente. În plus, pentru că știau că e un film cu buget redus făcut în Franța, nu ne-au cerut la fel de mult ca-n cazul unui film american mare, de acțiune.



Cum a ajuns să se implice Thomas Bangalter de la Daft Punk?
L-am contactat atât pentru propria lui muzică, cât și pentru cea pe care a făcut-o cu Daft Punk. Știam că dacă bag vreo melodie de la Daft Punk, trebuia să fie de dinainte de 96, adică de pe primul album, iar melodia mea preferată de-acolo era „Rollin’ & Scratchin’”. Tot el făcuse și soundtrack-ul pentru [filmul meu precedent] Irreversible [și] o mare parte din cel al Enter the Void. I-am folosit muzica și pentru Love. În cazul ăsta, a creat muzică special pentru [Climax și a găsit niște] piese vechi care nu fuseseră niciodată lansate, precum „Sangria”. E o piesă veche pe care o remixase după ce l-am rugat să [mă ajute cu filmul]. Partea mișto la Thomas e că nu e doar un muzician excelent, ci e și un foarte bun fotograf și regizor. I-a plăcut întreg procesul de filmare și a venit pe platou. E un complice excelent. Iar muzica lui e incredibilă, indiferent că vorbim despre cea făcută singur sau cu Daft Punk.

De exemplu, pentru începutul celei de-a doua părți a filmului, am încercat și alte melodii, dar de departe cea mai bună piesă pentru scena aia - cea mai angoasantă - era cea pe care-o remixase pentru film, „Sangria”.

Apropo de „Sangria”, n-am mai văzut niciodată vreun alt film care să surprindă mai bine esența experienței de a fi pe droguri la un rave. În ce a constat procesul creării acestei senzații prin intermediul sunetului?
M-am aflat în situații și la petreceri care-au sfârșit sinistru. Uneori, e din cauza substanțelor… dar și oamenii care sunt pur și simplu foarte beți pot s-o ia complet razna. În cazul acestui film, n-am vrut să reproduc realitatea așa cum o vede o persoană într-o stare alterată de conștiență, ci am vrut s-o arăt din afară, cu rave-ul, sunetul și subwooferele și să folosesc niște mișcări de cameră care te bagă în acea stare de spirit. Rezultatul e foarte tulburător. Dar n-am vrut să fac o versiune actualizată de Enter the Void, deși filmul respectiv era plin de efecte vizuale și sonore psihotice.

Sincer, eu chiar am crezut că sunt high o mare parte din timp.
La filmare, niciunul dintre dansatori nu era pe droguri sau alcool! Doar se prefăceau că sunt. E foarte greu să te descurci la filmări cu oamenii care sunt sparți. Nu vreau să fie vreodată cineva pe droguri și alcool când filmez.

Interesul tău pentru scrierea acestei povești a fost influențat parțial și de propriile experiențe?
N-am fost niciodată într-o situație atât de dramatică. [Dar] e întotdeauna dureros când vezi un cuplu care se îmbată sau bagă cocs și încep să-și vorbească [și să spună] că vor să se omoare unul pe celălalt. [Poți să] ai oameni la bar care sunt cei mai buni prieteni și totul merge bine, iar apoi să apară o matahală care-ți sugrumă prietenul pentru că ăsta e beat și-i sparge fața cu o sticlă și e sânge peste tot și apoi se transformă într-un coșmar și întreaga noapte devine din ce în ce mai nasoală.

Ok. Ai mai vorbit și înainte despre faptul că drogurile au făcut parte din proces, așa că sunt curioasă: de ce le abordezi într-un mod mai sceptic, ca pe un avertisment, în Climax**?** N-am promovat niciodată drogurile. N-am fost niciodată pro- sau anti-droguri. Trebuie să ai mare grijă când vine vorba de droguri, de alcool… Toți trebuie să ne vedem dintr-o altă perspectivă, altfel viața devine plictisitoare. Dar când te hotărăști să-ți ieși din minți ca să ai [o altă] perspectivă și-ți pierzi controlul… Poți să bei unul sau două pahare de vin și să devii mai fericit și mai haios, dar după două sticle de vin - ori după ce bei rom sau vodcă - devii un monstru.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.