Fotografii cu micile universuri din Londra

Daniel Stier e un fotograf german care a trăit în Londra în ultimii 15 ani şi încă le consideră pe femeile africane fascinante în rochiile lor tradiţionale. Inspirat de ele, s-a plimbat prin comunităţile de expatriaţi ale oraşului, în căutare de oameni îmbrăcaţi în costumul naţional al ţării lor. Rezultatul final, In My Country, e un set de imagini uimitoare cu zei azteci în faţa blocurilor unde locuiesc şi elfe balineze dansând în faţa cafenelelor de pe stradă.

Discuţia cu Daniel m-a tulburat, pentru că m-a ajutat să-mi dau seama că şi eu aparţin de fapt acelei categorii-clişeu de străini care tot comentează cu nostalgie cum era la ei în ţară. Dacă şi tu eşti genul ăsta de om sau pur şi simplu dacă apreciezi fotografiile bune, o să-ţi placă de el.

VICE: Ce faci, Daniel?

Daniel Stier: Uite, fac cercetări pentru un proiect cu natură moartă la care lucrez acum. E destul de greu de explicat. Practic, construiesc nişte peisaje în miniatură la mine în studio din tot felul de chestii pe care le găsesc: plante de plastic, oale etc.

Marfă. Dacă mă uit la restul operei tale, cred că ar trebui să te consider un fotograf de artă. Preferi să vii cu un concept concret pentru fiecare fotografie?

Da, am tendinţa să reflectez o vreme înainte să fac fotografiile. Nu sunt genul care aleargă cu aparatul prin oraş după el pentru că prefer să am ceva de zis, în loc să fotografiez ce apuc şi abia apoi să construiesc o explicaţie pentru ce am fotografiat. Îmi plac artiştii care au o poziţie clară.

Jose din Peru

Când faci portrete, ca cele din In My Country, cum le pregăteşti? Cât contribuie la ele subiecţii tăi?

Modul în care vrea fiecare să fie fotografiat e foarte interesant în sine. Nu vreau să deţin controlul complet, deoarece oamenii vin mereu cu idei la care nu m-aş fi gândit – asta îmi dă şi bătăi de cap uneori. Oamenii au mereu impresia că ştiu foarte bine cum ar trebui să stea ca să arate bine în poză. De exemplu, pentru In My Country am încercat mereu să fotografiez oamenii în mediul lor natural, dar unii îmi spuneau: „Da’e urât aici. Nu vrei mai bine să stau lângă floricica asta?” Fiecare are ideea lui despre cum arată o fotografie bună. Uneori ajungem la un compromis, alteori înclinăm spre ideea mea, alteori pur şi simplu nu merge.

Care a fost ideea iniţială a acestui proiect?

Are legătură foarte mult cu faptul că sunt german şi am locuit în Londra timp de 20 de ani. Îmi place la nebunie, dar uneori simt că nu aparţin de locul ăsta şi mă interesează mult acest sentiment. N-am fost obligat să vin aici – nu sunt refugiat – deci nu mă plâng, dar am încercat să studiez cum se integrează oamenii într-un loc nou, fără să se integreze vreodată complet, de fapt. Sentimentul ăsta colorează Londra şi o transformă în oraşul care e: 40 la sută dintre oamenii care locuiesc aici nu s-au născut în Marea Britanie.

Presupun că de aici vine şi titlul albumului.

Da, toţi cei cu care am vorbit foloseau des expresii de genul: „La mine în ţară” sau „Acasă”, ca şi cum abia ar fi plecat de acolo şi n-ar fi trăit de 30 de ani în Londra. Mi-am dat seama că şi eu fac aceeaşi chestie: sunt aici de atâta vreme încât nici nu ştiu ce se mai întâmplă în Germania în prezent, dar încă îi spun „acasă”.

Iar costumele tradiţionale sunt modul oamenilor de a purta cu ei o parte din acasă.

Exact. De exemplu, când te plimbi prin Londra duminică dimineaţă, vezi oameni care merg la biserică îmbrăcaţi frumos, iar contrastul dintre ei şi împrejurimi e uimitor. Asta m-a izbit iniţial, aşa că am încercat să re-creez această atmosferă. Şi s-o folosesc ca simbol pentru ceva mai mare.

Cum îţi găseşti subiecţii?

A, se găseşte orice pe internet în ziua de azi. Grupuri religioase, biserici, moschee, trupe de muzică, refugiaţi – fiecare ţară îşi caută oamenii, aşa că am contactat tot felul de organizaţii. A fost mai greu să-i conving să se lase fotografiaţi, pentru că mulţi dintre ei aveau probleme cu viza şi actele şi se temeau că sunt vreun ofiţer de la Imigrări sau un poliţist.

Pe deasupra, mulţi dintre ei nu vorbesc o boabă de engleză, nici după 20 sau 30 de ani de locuit aici. Trăiesc în comunitatea lor – unde au tot ce le trebuie – iar generaţia mai tânără le mijloceşte contactul cu lumea exterioară.

Fotografiezi în principal refugiaţi sau oameni care au ales să vină aici? Se vede diferenţa între aceşti oameni?

Se vede, cum să nu. Cred că majoritatea europenilor au ales să se mute aici, dar există destul de mulţi refugiaţi. Mai ales de ei sunt interesat pentru fotografii. În orice caz, am căutat oameni care se îmbracă în hainele tradiţionale ale ţării lor, fără să conteze motivul pentru care au ajuns aici, pentru că mă interesau poveştile din spatele hainelor. Unele dintre ele sunt incredibile.

Care e povestea ta preferată?

E un tip, Jose din Peru, care e minunat. E dintr-un sat din Anzi şi are un ritual de dans. E unul dintre cei care s-au zbătut mult să se stabilească aici, dar totuşi are cultura ţării lui adânc înrădăcinată în el. Încearcă s-o promoveze oriunde merge – în şcoli, cluburi, pe la baluri – şi e privit ca o figură mitică când merge în vizită în satul lui.

Fotografia mea preferată e cea cu femeia aia mică la ea în apartament.

Da, şi ea e minunată. E din Vietnam şi locuieşte în cartierul Hackney. Prima oară când am vizitat-o, am asistat la o ciocnire culturală puternică. La parterul blocului avea loc o înmormântare clasică, cu dric tras de cai şi bătrâne care cântau în cor, iar când am urcat la ea, apartamentul ei era un fel de templu de închinăciune.

Nu vorbea deloc engleza, deşi locuieşte aici din anii ’70, deci n-am înţeles tot, dar cred că aparţine unui cult vietnamez. Oamenii îi aduc chestii şi ea le binecuvântează – a trebuit să beau o bere caldă de dimineaţă pentru că fusese binecuvântată. Există mici comunităţi vietnameze peste tot în Londra; intri în ele şi te simţi ca în Saigon.

Ce e cu tipul în cearşaf portocaliu?

E un refugiat din Uganda care era luptător de gherilă şi a ajuns să facă parte din armată, după care s-a trezit aici. Povestea lui e foarte tristă; nu ştie să vorbească limba, nu vorbeşte deloc cu vecinii şi nu suportă să locuiască aici.

Am fost să vorbesc cu primarul pe când căutam un loc în care să expun fotografiile şi se pare că toţi sunt de acord să promoveze ideea unei Londre multiculturale, dar fără poveştile din spatele ei. Pentru că Londra e un oraş colorat, dar poveştile sunt de multe ori deprimante. Imaginea oficială a Londrei nu e realitate.

Urmăriţi-o pe Elektra pe Twitter: @elektrakotsoni

Traducere: Oana Maria Zaharia