În România, discuțiile despre Transnistria sunt deturnate de ciudați

Am văzut acum câteva zile documentarul Masacrul Inocenților, despre războiul din Transnistria. După film a fost o dezbatere în care s-a discutat despre asemănările dintre războiul de acum din estul Ucrainei și cel de la Nistru, din 1992*.

Echipa care a filmat a fost chiar pe linia frontului și documentarul are ceva de rough cut, care-ți aruncă în față realitatea brutală a războiului – camera înregistrează imagini fără sens, când operatorul aleargă, se strecoară la câțiva centimetri de cei care-și plâng morții, îți arată trupuri carbonizate, picioarele unui militar care fusese ucis cu puțin timp în urmă, sau mâinile tumefiate ale unui polițist care fusese crucificat.

O mână de polițiști și voluntari moldoveni, aproape uitați de politicieni, slab echipați, s-au bătut cu separatiștii și cazacii înarmați și, uneori, ajutați direct de armata a 14-a rusă. Masacrul inocenților îți dă senzația că oamenii ăia au fost abandonați. Laitmotivul filmului este „dați-ne arme, să putem lupta". Atmosfera acelor zile e descrisă într-o scenă în care, când un tip le aduce voluntarilor vin și plăcinte, unul dintre ei închină: „Să fugărim toți dușmanii din țară și, în primul rând, dușmanii din Parlament și din guvern."

În epocă și în perioada care a urmat, s-a vorbit la Chișinău despre incompetență și chiar trădare. Este celebru cazul liderului separatist Igor Smirnov, care înainte de război a fost capturat de poliția moldovenească, în urma unei acțiuni de comando la Kiev, pentru ca dup-aia să fie eliberat din ordinul conducerii politice a țării.

La fel ca și acum în Ucraina, în Transnistria a avut loc un război pe care nu l-a declarat nimeni: nici guvernele de la Kiev și Chișinău, nici separatiștii și nici Rusia, care nu a recunoscut vreodată implicarea sa în conflict. Scenariul a fost identic, cu pregătirea ideologică a terenului, pentru ca populația să-i susțină pe separatiști, urmată de apariția primelor „miliții", înarmarea acestora, sosirea voluntarilor din Rusia, încălcări ale acordurilor de încetare a focului, intervenția armatei ruse în momente-cheie, când separatiștii erau în dificultate.

Nu în ultimul rând, atunci, ca și acum, Moscova a făcut o propagandă agresivă, în care adversarii sunt prezentați ca „fasciști" și „criminali". Propaganda s-a rafinat în timp și a devenit mai agresivă: Dmitri Rogozin, un veteran al războiului din Transnistria, care acum este vice-premier al Federației Ruse, după ce a fost ambasador al acesteia la NATO, n-are nicio jenă să-și posteze pe pagina personală un clip în care își asumă statutul de ocupant:

La discuția de după film au participat Mircea Druc, fostul premier de la Chișinău în anii 1990 - 1991, Ion Costaș, fostul ministru de interne, Sorin Bucătaru, fiul regizorului Victor Bucătaru, care l-a însoțit pe acesta pe front, și generalul român Mircea Chelaru. Toata seara s-a cam terminat, însă, când moderatorul a dat microfonul sălii.

Ca la mai toate evenimentele despre Moldova sau Transnistria pe la care am fost eu, printre cei veniți să vadă filmul erau și câțiva care nu voiau să întrebe, ci să spună, să explice ei cum stă, de fapt, situația. Discuția a luat-o pe o pantă care, ușurel-ușurel, se îndrepta către delir, de aveam senzația că mă aflu în plin Kentucky Derby a lui Hunter S. Thompson, singura diferență fiind că aici beția și haosul nu erau date de litrii de whisky ci de șuvoaiele de prostii.

Primul a luat cuvântul Dan Petre Popa, un jurnalist free-lancer pe care îl recunoști oriunde după tonul ridicat, pălăria pe care o poartă și diferitele teci de piele atârnate la centură. N-avea nicio treabă cu filmul despre războiul din Transnistria, ci s-a lansat în forță cu o teorie despre intenția Rusiei de a lua Basarabia de sud (sau Buceagul) de la Ucraina și a o da Republicii Moldova. Apoi a amintit despre toate relele pe care Ucraina le-ar fi făcut României, de la canalul Bîstroe și combinatul de la Krivoi Rog, la scufundarea vasului Rostok.

„Puteți să puneți întrebarea?", încearca moderatorul să întrerupă discursul, „lăsați-l, domne, să vorbească", a sărit cineva din sală în timp ce Dan Petre Popa îl acuza pe moderator că e securist. Cu un rând mai în spate, o doamnă emoționată, fost cadru militar, îmbrăcată într-o bluză de trening portocalie, peste care a pus un fular galben, făcea observația că luptătorii din Transnistria au avut curajul lui Ștefan cel Mare, care ni s-a transmis genetic și e momentul să pregătim unirea, pentru că Rusia va face implozie. „Eu atât am avut de spus!", a încheiat doamna cea emoționată.

Exact la timp pentru a-l lăsa să ia cuvântul pe un alt tip, care a intrat abrupt în subiect și i-a cerut lui Sorin Bucătaru să depună la Parchetul General filmul, pentru că cei care conduceau România și CSAT în 1991 – 1992 pot fi bănuiți de infracțiunea de trădare. Trece, apoi, la Druc: „Erați prim-ministru atunci?", „Nu", răspunde Druc, fără a-l descuraja, însă, pe interlocutor care a spus că, în cazul ăsta, îi va adresa întrebarea celui care era prim-ministru (evident, absent din sală) și a început o nouă poveste, cum i-a spus lui un prieten care era în armată în '88 că a descărcat rachete anti-tanc, deci România le avea în '92 și nu le-a dat Republicii Moldova, deci a fost trădare – iar acum o știm și noi.

Bomboana de pe colivă a așteptat, însă, până la sfârșit, când microfonul a ajuns la un tip în vârstă, cărunt, cu pantaloni maro de stofă, pulover vișiniu și o pereche de sprâncene negre și groase, ridicate în sus. Era Ion Coja. Profesorul Ion Coja. El însuși, ca să zic așa. Tipul ăsta a candidat, la un moment dat la președinția României și până în ziua de azi le predă studenților. A luat cuântul grav, pe un ton apăsat și didactic, și a trecut foarte puțin până să spună că el judecă lucrurile ca european, ca arian și se simte solidar cu rasa lui, cu creștinii. „Hait", mi-am zis, „hai că o să fie mișto".

O clipă m-am temut că o să-și dea seama de prostia pe care a zis-o, însă omul nu m-a dezamăgit: după două minute a întărit: „Din această perspectivă, repet, ariană, lucrurile merg prost și în Occident și în Răsărit". Și tipul a continuat tot așa, a citat și din Țuțea, care credea că rușii trebuie să ducă Europa de la Ural până la Vladivostok – nu se mai poate acum, crede Coja, că și-au pierdut forța biologică rușii.

A zis și de pericolul musulman care amenință și Rusia și Occidentul, că noi românii am stat în calea turcilor dar dup-aia ăia au luat avioane și au ajuns așa în Germania, unde și-au făcut moschei. A dat de înțeles că ar fi ceva forțe oculte care s-ar face vinovate de toată această situație, în concluzie situația este complicată. „Dar", a continuat de-a dreptul mesianic Coja în vreme ce, de sub sprâncenele stufoase, ochii săi arieni săgetau panelul de vorbitori, „vreau să închei dându-vă această veste bună: suntem un popor capabil să rămână credincios, după atâtea mii de ani, spre deosebire de Rusia și Occident, care-au ajuns unde-au ajuns."

Generalul Mircea Chelaru, care mai devreme, printr-un discurs destul de sforăitor mă făcuse să vreau să plec din sală, se retrăsese, jenat, de la tribună, și stătea la o masă cu capul în mâini; moldovenii mustăceau, pe câțiva tineri îi pufnise râsul. Sala îl aplaudă, totuși, pe Coja și mi-e imposibil să îmi dau seama câți o fac din politețea aia, lasă-l, sărăcuțul, că nu știe ce zice, câți la mișto și câți pentru că le plac alea cu noi arieni, creștini, buricul pământului, Europa invadată moschei, etc. etc. etc..

Mă uitam, blocat, cum de la Masacrul inocenților, un film care vrea să spună cum au fost trimiși, nevinovați, la moarte niște puștani, se ajunsese la delirul arian, cum deturnaseră băieții o discuție serioasă despre un tip de conflict care afectează spațiul ex-sovietic de 25 de ani, într-o aiureală cu procurori, unire, perfidia Ucrainei și pericolul musulman.

Să nu-ți închipui că astea sunt accidente – cam de fiecare dată când vine vorba de Republica Moldova și n-ai un eveniment în care accesul se face pe bază de invitații, o să-ți vină și câțiva d-ăștia și te poți trezi cu te miri ce – misticism creștin, naționalism neo-legionar, teorii ale conspirației, povești de la pașopt încoace, psihoze cu securiști și comuniști și tot așa, că ajungi să o iei și tu razna și să te întrebi: așa sunt ei sau îi pune cineva s-o facă? Și brusc ți se par de o superbă inocență horele alea ale unirii pe care le fac puștanii între două rânduri de strigat „Trăiască, trăiască, trăiască să trăiască, Ardealul, Moldova și Țara Românească.

*Evenimentul a fost organizat de Alianța Internațională a Jurnaliștilor Români, Institutul Frații Golescu și Acțiunea 2012.

Mai citește despre Transnistria:
Ce dracu' e Transnistria și de ce ar vrea Rusia s-o invadeze? Am fost arestat pentru crimă în Transnistria Transnistria nu este în criză de tipe