Cele mai bune 5 albume străine din 2018

Mai jos se află cele mai bune cinci albume ale anului, așa cum le-a ales redacția Noisey. Ca să vezi care sunt cele mai bune cântece ale anului, du-te aici.

Janelle Monáe începe „Crazy, Classic, Life” de pe Dirty Computer prin a se declara „tânără, de culoare și liberă”. Combinația asta de epitete n-a fost întotdeauna permisă persoanelor de culoare în America – și cu siguranță nu lui Monáe, care, până la Dirty Computer, s-a ascuns sub calmul robotic al alter ego-ului său android. Când cântă „Nu sunt coșmarul Americii / Sunt Visul American”, e un indiciu că și-a petrecut timpul gândindu-se la versiunea ei ca femeie de culoare queer în America.

Dirty Computer e un paradis pop care dezbate intersecția politicii cu latura sa de culoare și sexualitate. Presară tot albumul cu fragmente rap și folosește forma asta ca să-și susțină cele mai remarcabile argumente, ca atunci când i s-a spus că e „prea neagră” („Crazy, Classic, Life”) și „prea bărbătoasă” („Django Jane”). Perspectiva ei asupra autonomiei corpurilor femeilor e cât se poate de directă, când spune: „dacă încerci să mă apuci de pizdă / Pizda asta o să te-apuce ea-napoi” și asumat sexuală pe „Screwed,” unde pune un semn de egalitate între sex și putere. Monáe n-a fost niciodată atât de directă sau liberă, parțial din cauza abordării sale asupra compoziției ca un personaj. Unde albumele precedente te țineau la distanță, Dirty Computer îți urează bun venit înăuntru.

Pentru prima dată, Monáe iubește neînfricat. Acum zece ani, cântăreața se compara cu o proscrisă care se îndrăgostește de o ființă umană – o încălcare a legilor androizilor. Acum, iubirea ei nu mai cunoaște ezitări. „Dacă e să păcătuiesc, cu tine o s-o fac”, cântă aceasta pe „Don’t Judge Me”. Zidurile pe care le-a construit ani întregi se prăbușesc încet. Cu momentele sale de R&B plin de suflet, pop ușurel și acorduri perfect executate, Dirty Computer e un album care expune cele mai bune aspecte ale talentelor lui Monáe. Pe „Django Jane”, singura piesă complet rap, se întreabă: „Se mai îndoiește cineva dacă ea e cea mai tare din toate timpurile?” Janelle Monáe s-a afirmat pe deplin și nimeni n-are cum să nege asta. — Kristin Corry

În 2014, un clip cu St. Vincent interpretând „Cheerleader” la Festivalul de Muzică Pitchfork a devenit semi-viral – și nu datorită interpretării din el, ci a unui membru al publicului. Preț de câteva secunde, camera se concentrează asupra unei fete lipită de garduri, care urlă cât o țin bojocii refrenul care zice „Eu, eu, eu, eu, eu nu mai vreau să-ți fiu majoretă”. Pare super-entuziasmată, se simte în felul ăla unic pe care-l poți avea doar atunci când ești în primul rând și-ți vezi unul dintre muzicienii preferați interpretând piesa ta preferată. Există un motiv pentru care s-a tot distribuit clipul: în acele câteva secunde cât o privești, îi simți tot extazul momentului. E suprarealist să te uiți la clipul ăla acum, nu pentru că ar fi câtuși de puțin mai puțin haios sau frumos, ci pentru că fata aia s-a dovedit a fi Lindsey Jordan la 15 ani: copilul minune al anului, care, la vârsta de 19 ani, și-a lansat albumul de debut, Lush, un LP care afișează tot acel extaz și acea forță de la prima noastră întâlnire cu ea.

Lush e ancorat de „Pristine”, „Heat Wave” și „Full Control”, centre gravitaționale în jurul cărora se învârte restul albumului. Toate trei sunt, la prima vedere, piese de dragoste. Dar, dincolo de asta, punctele de atenție ale albumului vorbesc despre stăpânirea de sine unică și încăpățânată a lui Jordan. Sunt piese despre ce înseamnă să te cunoști pe sine în profunzime, chiar și când te confrunți cu iubiți nestatornici; urletele de: „mă știu cine sunt și n-o să mai iubesc niciodată pe altcineva” de pe „Pristine” sau „Am control complet / Nu sunt pierdută / Nici când e iubire / Nici când nu e” de pe „Full Control” sunt lucide și electrizante. Lush evocă claritatea și căldura tinereții, la un nivel profund, elementar; e muzică pe care să zbieri când ești singurul drept într-o mare de strâmbe. Ai senzația că Jordan ar putea să rupă dacă ar lansa o versiune karaoke a lui Lush; la nivel spiritual, deși nu și estetic în totalitate, albumul are un ADN comun cu emo-ul ăla de-să-urli-din-toți-rărunchii precum Paramore and Jimmy Eat World.

A nu se confunda Lush cu vreun album produs în regie proprie sau lo-fi – Jordan face chitară de la cinci ani și se aude în modul în care plasează acorduri unghiulare, neașteptate, unul lângă altul. Albumul e produs cu căldură și claritate, dar rar joacă la sigur; orga produce o neliniște înfiorătoare pe „Speaking Terms”, pe când o chitară lentă pe „Deep Sea” îți rupe sufletul. Jordan e la fel de familiarizată cu sunetele pe cât e și cu limbajul; chiar și fără voce, Lush ar asigura o experiență convingătoare de ascultare.

Când asculți Lush, n-ai cum să nu vezi imaginea aia de neuitat cu Jordan la 15 ani, care își dă frâu liber, ascultându-și idolul. Ăsta e un album care inspiră genul ăla de devotament a la „Cheerleader”: asculți Lush și știi, în sufletul tău, că e genul de album care va inspira o puștoaică de 15 ani să pună mâna pe o chitară și să-și scrie propria capodoperă. —Shaad D’Souza

Doar în ultimele câteva săptămâni, Ariana Grande a: ajuns numărul unu în topul Billboard Hot 100 pentru prima dată, s-a certat pe net cu Piers Morgan (și, evident, a câștigat), avut parte de un cover după o piesă de-ale ei de către cea mai mare trupă rock a momentului în Marea Britanie și a provocat o memă de proporții. Nimeni nu are suflul momentului în palme ca Ariana, pentru că nicio altă figură din cultura curentă nu e la fel de iubită ca ea.

Lumea are motive bune să țină la Grande. Dincolo de faptul că e una dintre cele mai talentate, pe bune, figuri pe care le-a oferit mașinăria industriei pop în ultima vreme, a trecut prin tragedie după tragedie în ultimii câțiva ani, dar continuă să lanseze muzică a cărei popularitate e amplă și de durată. În luna august, și-a continuat seria de succese cu Sweetener, primul său album de când concertul ei din Manchester, Marea Britanie, a fost cadrul unui atac cu bombă în mai 2017, ucigându-i 23 de fani. Albumul îmcepe cu „raindrops (an angel cried)”, cover după trupa Four Seasons, prin care Grande plasează amintirea fix în inima lui Sweetener, în timp ce-și oferă condoleanțele celor pierduți în atrocele măcel. Însă, de acolo, albumul are o tentă victorioasă, exact în spiritul primului single, „no tears left to cry”, pe care cântă: „iubesc, trăiesc, încerc s-o iau de la capăt”.

Și, între hiturile de la radio – de câte ori ai auzit „god is a woman” anul ăsta? - și momentele mai bizare, piesa care dă titlul LP-ului și face podeaua să pară că se mișcă, sunt enorm de multe de sărbătorit aici. Grande, care-și asigură singură toate backing vocals și armoniile, încă are genul ăla de voce pe care ți-ai dori-o și tu și, de-a lungul albumului, se întruchipează drept o persoană care ascultă meticulos și cu discernământ, ceea ce se poate spune despre puține staruri pop. Cele două coveruri de pe Sweetene, „raindrops (an angel cried)” și mai ales „goodnight n go”, refăcută după Imogen Heap, se mulează perfect pe Grande, iar pe cea din urmă (ea însăși deja o piesă iconică pentru miile de mileniali care-și datorează personalitățile serialului The OC) o transformă într-o piesă caldă de trap-pop care sună ca și cum a fost scrisă anume pentru ea.

Stilul distinct al lui Grande – duios și dulce, dar mereu direct, cam ca Grande însăși – e ceea ce transformă Sweetener într-o experiență auditivă atât de plăcută. Albumul e atât de strâns țesut cu mare parte din personalitatea ei și, ca una dintre cele mai îndrăgite actrițe de pe scena culturii populare, era clar că avea să producă un album definitoriu pentru anul în curs. Nu trebuia nici măcar să fie atât de bun, dar cu o voce care curge în spirale și toarce, invitați precum Missy Elliott și piese pop atât de solide precum „breathin’” și „everytime”, Ariana Grande și Sweetener sunt fix ce trebuie. — Lauren O’Neill

Așa sună Kacey Musgraves în plină formă în arta sa. Golden Hour e cald, bogat și psihedelic – saltul inspirat către convențiile din vestul țării, pe care a amenințat dintotdeauna că-l va face. E un album despre iubire în toate formele sale - romantică, platonică, simpatie, indusă de droguri, uneori dureroasă – dar aproape fiecare piesă e infuzată cu uimire. „Explodez de empatie / simt totul”, cântă aceasta pe „Mother”, deși versul ar putea să apară ca notă de subsol la mai bine de jumătate din piesele astea. Musgraves, uluită, a creat ceva rar aici – un album care face cele familiare să pară proaspete,

Nimeni nu s-a îndoit vreodată de talentul ei de compozitoare, dar până la Golden Hour, a existat suspiciunea că Musgraves era constrânsă fie de ea însăși, fie de mașinăria muzicii country, care cere o uniformitate plicticoasă, mai ales din partea femeilor. Debutul său din 2013, Same Trailer, Different Park, a afișat o cântăreață fermecătoare, cu șpil pentru replici dintr-o bucată, o afinitate pentru crâșme și un spirit de fă-fix-ce-vor-mușchii-tăi-că-eu-clar-așa o să-fac. Dar pe Pageant Material, continuarea din 2015 și-a petrecut prea mult timp insistând că e aceeași tipă care nu suportă căcaturile, din Golden, Texas.

Azi, asta pare o amintire îndepărtată. Golden Hour începe cu o odă pentru încetinirea ritmului a tot („Slow Burn”), deplânge solitudinea („Lonely Weekend”) și crește blând către unul dintre cele mai dulci cântece country-pop de dragoste din ultimii cinci ani („Butterflies”). Umbra lui Neil Young e într-atât cât să distragă de la faptul că niciunul dintre cântecele astea nu prea se potrivesc cu canonul country ca atare, indiferent de eră. Sunt colorate cu melancolie cosmică mai degrabă decât aluzii bătătorite, ruginii; partea melodică e concepută să fie translucidă, îndeajuns de ușoară încât să se îndepărteze plutind, ca niște mici halucinații.

Există o piesă care sfidează mai evident convenția. „High Horse,” o piesă disco strălucitoare, acoperită de Stetson, e pe-atât de haioasă pe cât e de directă („Iubire, dacă tu ești pe cai mari, iar eu plec la drum lung / Dacă ești prea bun pentru noi, o să-ți fie mai bine să încaleci singur”). Merită toate laudele pe care le-a primit ca single de sine stătător, dar chestia remarcabilă e că sună la locul ei aici, între melodia amplă, dar conflictuală, „Wonder Woman” și piesa total îndrăgostită. Din punct de vedere al versurilor, toate fac parte dintr-un întreg - o identitate reală și complexă, pe care Musgraves o poate acum transmite, fără s-o mai arate cu degetul.

O parte din asta se datorează și producției meticuloase a întregului album Golden Hour. Musgraves a afirmat recent că în studio e cunoscută drept „călăul”, o referință la duritatea ei când vine vorba de eliminarea sunetelor în plus. Acum, e una dintre cele mai mari puteri ale ei. Ar fi fost atât de ușor să înghesui albumul ăsta, să fabrici un nor gros de ceață prin care să răzbată Musgraves. În schimb, Golden Hour e remarcabil tocmai datorită a ceea ce nu e acolo. E frapant și superb de simplu - o scrisoare de dragoste pentru soțul și familia ei, pentru flori și univers și iarbă și tot ce mai e între. — Alex Robert Ross

Tierra Whack se gândește mult la digestie. Are o întreagă piesă despre importanța băutului de apă și a unei alimentații bogate în fibre, și alta despre aripioare de pui. Aventurile intestinului ei au fost o temă recurentă și în unele dintre articolele din presă pe tema debutului său sclipitor, cromatic, Whack World. Într-un interviu - un articol din The FADER, o instituție tratată cu o seriozitate de poker de artiștii mai carieriști - începe cu laude aduse mirosului din budele ecologice. În altul, pentru acest site, descrie un ritual emoționat înainte de concerte, în care își golește total intestinul.

Această fascinație stranie ar putea explica parțial de ce albumul ei de debut e compus din 15 piese de un minut - pare să și-l fi dorit ușor de digerat. Trăim într-o epocă în care algoritmii de streaming au impus celor mai multe albume rap susținute de industrie durate spre cele ale filmelor de artă. Dar nimeni n-are timp să halească o epopee. Lumea ne pedepsește pe noi, oamenii, pentru că am fost niște administratori varză ai resurselor sale. Toată lumea e constant distrasă și îngrijorată și singura ușurare pentru majoritatea oamenilor sunt cele câteva minute pe care și le petrec zilnic ca să treacă prin story-urile de Instagram ale prietenilor. Whack World ocupă poziția unică de a reflecta acest context; cel puțin, pare anume conceput astfel încât fiecare piesă să încapă cum trebuie în grila de Instagram.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.