Am fost la un escape room socialist ca să scap de capitalism

„Când lucrezi aici, te alături unei familii.” Astea au fost cuvintele care mi s-au spus în prima zi la un job într-un magazin de papetărie, când aveam 19 ani. Mulți vor fi auzit declarații similare la un moment dat pe parcursul carierei. Acel discurs mieros a marcat punctul maxim pentru mine la acel job. Fiecare zi pe care am petrecut-o acolo a fost o luptă intolerabilă. Am plecat cu prima ocazie politicoasă, și atunci s-au încheiat și asemănările cu familia. 

Majoritatea dintre noi am lucrat într-un loc de rahat ca ăsta, dar lucrurile s-ar putea schimba. Studiile recente sugerează că 69 la sută dintre angajați nu sunt în favoarea revenirii la munca tradițională de când cu pandemia și un număr tot mai mare din întreaga lume cer condiții mai bune la job. De cealaltă parte a baricadei se află guvernul, care a recomandat recent oamenilor să „lucreze mai multe ore” sau să găsească „un job mai bine plătit” ca să facă față creșterii costului de trai. Asta creează o dilemă pentru cei care simt că trebuie să aleagă între a-și dedica mai mult timp din viață unor șefi cu complexe mesianice și să găsească un echilibru mai sănătos între muncă și viață pe care l-au experimentat în timpul pandemiei. 

Ca să înțeleg mai bine, am mers la Bristol Transformed Festival, un eveniment socialist anual care se petrece în weekend, unde au loc discuții și ateliere și care acum experimentează cu LARPing - sub forma unui escape room socialist numit The Firing Line (Linia de Concediere).

„Jocul aduce împreună dinamica de putere dezechilibrată dintre angajați și șefii lor, care există în multe companii”, spune Beth Gormley, o organizatoare a Bristol Transformed Festival. „Angajații ar trebui să aibă mai multă autonomie asupra condițiilor de muncă și sperăm că oamenii pot învăța tehnici prin care să înceapă să organizeze și adreseze inegalitățile de la joburi.”

Justin Stathers, organizatorul jocului de azi, este un creator de escape room cu experiență. „Cu toții am experimentat momente când angajatorii au încercat să ne fie prieteni, dar erau prefăcuți și de fapt încercau să obțină mai multe de la tine, totul mascat sub un strat de zâmbete și emoji cu degetul mare ridicat”, spune el. „Ideea e că angajații unei companii sunt spionați de un șef dintr-un loc secret - bossware-ul și pătrunderea angajatorilor în viața privată a angajaților devine o problemă din ce în ce mai mare și fix asta am vrut să abordăm.”

Jocul se desfășoară în camera din spate a unui club de noapte mobilat cu diverse lucruri dintr-un birou, inclusiv sticle de apă pentru dozator, obiecte mici care se găsesc pe birouri și notițe pasiv-agresive laminate. O tablă albă mare se sprijină pe unul dintre pereți și prin ea sunt trase lanțuri cu lacăte care o țin în poziție. Eu împreună cu cinci necunoscuți stăm agitați, probabil ne întrebăm dacă ne-am îmbrăcat adecvat pentru prima noastră zi de muncă. 

„Salut, sunt Jack de la HR, bine ați venit. Salut, salut, mă bucur să te văd, ne-am cunoscut la inițierea ta, mi-a plăcut profilul tău de LinkedIn, grozav, da”, spune Stathers, acum intrat în personaj. Își întinde mâna pentru un salut ferm ca între afaceriști: „Bine ați venit în noua sală de recreere de ultimă generație. Cât timp sunteți aici, uișile vor fi încuiate pentru a preveni distragerea atenției, asocierea sau formarea de relații cu colegii și sindicalizarea.”

Stathers ne spune apoi în șoaptă că un coleg a descoperit niște greșeli ale managementului superior și este datoria noastră să găsim indicii pentru a afla ticăloșeniile. Înainte să înceapă jocul, ni se amintește că pauzele la toaletă vor fi cronometrate și că avem la dispoziție doar 30 de minute ca să ne facem jobul.

N-am fost niciodată la un escape room. În mod ironic, mereu mi s-a părut ca fiind un fel de activitate pe care ai face-o la un teambuilding, din aceeași categorie cu aruncatul de topoare, construcția unei plute și orice altceva ai face pe o insulă pustie. Cu toate astea, în ciuda aversiunii mele, echipa mea are nevoie de mine și nu vreau să-i dezamăgesc. 

Începem și ne mișcăm fără scop, clar fără să demonstrăm nivelul de lucru în echipă cu care am spus că ne mândrim la interviul de angajare. Pe fundal se aude muzică ambientală royalty free, lucru care ne face și mai confuzi. 

Nimic nu ne atrage atenția. Avem nevoie de ceva ce poate fi descris doar în limbajul corporatist astfel: „o soluție personalizată potrivită setului nostru unic de obiective în afaceri”. Dar apoi lucrurile încep să se așeze: Unul dintre colegii mei examinează un ventilator cu butoane în coduri de culori. Scoate în mod neașteptat un cod din ventilator și-l încearcă pe o valiză încuiată care se deschide. Am intrat în afaceri. 

Alții se uită sub mese și în spatele scaunelor, apucă niște bucăți de plastic sub formă de pizza, găsesc restul de felii într-o cutie pe o masă laterală. Alții examinează posterele de pe perete și citesc notițe scrise de mână care au fost împrăștiate peste tot.

Poate că e lipsa mea de experiență relevantă, dar nu sunt deloc de ajutor. Trebuie să găsesc un alt set de abilități pe care-l pot aduce echipei. Atunci observ un lucru integral care lipsește camerei de recreere: un poster motivațional.

Știu ce am de făcut. Trebuie să dau drumul la muzică să văd cine dansează. Trebuie să folosesc fraze precum „hive mind”, „idea shower” și “strategic staircase cât mai mult posibil - trebuie să adun trupele. Discursul este o ceață acoperită de adrenalină. Sunt sigur că am spus cuvintele „insulă” și „sinergie” și mi-am împreunat mâinile - termenul internațional în limbajul semnelor pentru lucrul în echipă - restul, cine știe?

Orice ar fi fost, pare să funcționeze. Un coleg găsește un alt cod într-un calendar și deschide o servietă care conține un magnet. Îl folosim ca să pescuim o cheie din dozatorul de apă, care deschide apoi un alt lacăt de pe tablă. Bucățile de pizza sunt asamblate ca să ne arate un alt cod criptic. Găsim un alt cod pe un telefon fix. În final, toate lacătele se desfac și tabla cade și dezvăluie un pasaj secret. 

Ne târâm prudenți prin el într-un bârlog secret, iar muzica se aude mai tare în timp ce ne înghesuim prin spațiul mic. Un computer mare, care încă funcționează cumva pe Windows 7, este așezat pe un birou cu o tastatură cu litere amestecate. Ni se cere o parolă. Simt un crescendo final; sfârșitul trebuie să fie aproape.

Uneori, cea mai bună metodă ca să rezolvi o problemă este să încerci să nu stai în cale, exact ceea ce fac în timp ce echipa mea de experți încearcă să spargă codurile finale și să le tasteze unul câte unul până când, în sfârșit, computerul se deblochează și dezvăluie secretul întunecat al conducerii. 

Se pare că șefii noștri malefici, evident inspirați de acțiunile recente ale Amazon și Starbucks, încercau să concedieze un membru curajos al personalului pentru că a organizat un sindicat. 

Am reușit, cu 23 de secunde înainte de terminarea timpului. Batem cu toții palmele în mod corporatist. Justin dă buzna să ne felicite. „Fix la momentul potrivit”, spune el. „Dar acum aveți de făcut o alegere: vă susțineți tovarășii și le spuneți tuturor despre ticăloșeniile șefilor? Îi pupați în fund pe acești clovni corporatiști și-i ajutați să-și ascundă urmele? Sau stați degeaba și nu faceți nimic? Alegerea e la voi.”

Ezităm preț de o secundă, dar apoi, în spirit de echipă, decidem democratic și unanim să punem sabia la gâtul bestiilor ăstora capitaliste. Desigur, nu am fost cel mai implicat membru al cohortei noastre, dar aș spune că sunt cel puțin un văr dubios al acestei familii de la muncă. În cele din urmă, un loc de muncă m-a ajutat să-mi eliberez întregul potențial.