FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Televiziunile locale din România există doar ca unelte politice

Publicul televiziunilor locale din România orbecăie debil, în acord cu ideile puține, fixe și repetitive de pe ecran.
22.1.14

Publicul televiziunilor locale din România orbecăie debil, în acord cu ideile puține, fixe și repetitive de pe ecran. Asta pentru că jurnaliștii care lucrează acolo își schimbă scrisul în funcție de culoarea politică, a sponsorilor sau a regulilor impuse de patronul de presă. Astfel de atitudini generează reacții ca ale lui Matei Nicolae, primarul din Năvodari, care consideră că a fi jurnalist înseamnă a fi obedient. „Dacă dai în mine, îti dau un șut în cur de la etajul unu", a zis el, referindu-se la jurnaliștii incomozi.

Am aflat toate astea din studiul Harta politică a televiziunilor locale făcut de ActiveWatch – Agenția de Monitorizare a Presei. Cercetarea a fost făcută în 15 județe, pe 56 de televiziuni. Au fost realizate două sute de interviuri cu manageri media, jurnaliști, autorități și alți actori, inclusiv politicieni.

Publicitate

Bineînțeles că știam că politicienii se folosesc de televiziunea locală ca de o scară spre imaginea mai bună în fața alegătorilor, dar nu știam detaliile acestei unelte mediatice. Ca să aprofundez informațiile din cercetarea ActiveWatch, am vorbit cu Maria Popa, asistent în proiectul FreeEx, care a colindat țara în lung și-n lat pentru a vorbi cu jurnaliști și edili locali.

Maria în interviu cu primarul Constanței, Radu Mazăre, care știe că nicio femeie, fie ea jurnalist, nu trebuie privată de pieptul epilat al unui edil creștin.

VICE: De ce trebuie să ne îngrijorăm de soarta televiziunilor locale?
Maria Popa: Televiziunile locale ar trebui să servească în primul rând interesului public local. Dar agendele lor sunt diferite, chiar contrare nevoilor comunității. Par să fi uitat că noi i-am investit cu autoritate. Dar, mai alarmant e că și noi dăm semne de amnezie colectivă și nu le retragem sprijinul, probabil în virtutea inerției. Uneori, când zapezi, te întorci în timp cu zece-douăzeci de ani: un continuum laudațio al acelorași fețe, subiecte și idei, în reluare sau în direct, fără conștiință ori memorie, alimentat în cele mai multe cazuri din bani publici. Nu mai este suficient „să schimbăm canalul" doar cu telecomanda. Hai să-l schimbăm pe bune, dacă tot ni se adresează și, întrucâtva, ne aparține.

Una dintre concluziile cercetării este: „Românii trăiesc într-un deșert informațional fără să-și dea seama". Cum îi afectează asta pe cei 97% care se informează de la televizor?
Anul trecut, când Eurobarometrul a anunțat că 97% dintre români au ca sursă principală de informare televizorul, a fost ca și când am citit că 97% mănâncă aproape exclusiv covrigi și cartofi. Dieta asta de șubrezire mentală poate avea consecințe foarte grave pe termen lung. Ajungem în situația în care nu televizorul oglindește societatea, ci viceversa – publicul orbecăie debil, în acord cu ideile puține, fixe și repetitive de la televizor.

Publicitate

Care sunt problemele majore pe care le-ați identificat?
Multe dintre televiziunile locale, așa cum se remarcă și în cazul celor mai multe posturi centrale, au ajuns instrumente de luptă pentru adversarii politici sau economici ai celor care le dețin și le sprijină direct sau indirect. Cineva are un Magnum, altcineva un Beretta, X are un Colt și Y un Sniper. E o luptă inegală, în funcție de resursele fiecăruia. Paradoxal, mulți dintre cei intervievați au spus că este mai ușor să stabilești adevărul sau să-ți faci o imagine cuprinzătoare despre viața politică și economică locală când ai mai mulți actori înarmați, decât când un singur grup de interese deține monopolul. Deci, într-un fel, ar trebui să ne bucure, de pildă, peisajul media din Brașov, unde cam fiecare facțiune importantă are „sub oblăduire" o televiziune locală.

O altă problemă este că, deși avem multe televiziuni, nu avem destui jurnaliști. Noi le spunem „lucrători media" sau „angajați din presă". Cei mai mulți ziariști profesioniști din presa locală sunt marginalizați și hăituiți, ori s-au refugiat în alte domenii. Locurile lor au fost luate de diversioniști, oameni care nu au legătură cu jurnalismul și ignoră sau sfidează interesul public. Presiunile și (auto)cenzura sunt acele din busola lor.

Un jurnalist de la Valea Prahovei TV zicea: „Nu e frumos să mănânci din mâna cuiva pe de o parte și să-i dai în cap pe de altă parte."Cât de răspândită este atitudinea asta în rândul jurnaliştilor pe care i-ai intervievat?
Din păcate, mulți jurnaliști locali sunt tributari statutului de locuitor al unui orășel unde „toată lumea se cunoaște cu toată lumea" și „nu e bine să-ți pui urbea în cap". De aici imaginea distorsionată pe care mulți o au față de (relația cu) sursele de finanțare. Mentalitatea sau complexul provincialului care vrea să fie în rând cu lumea face un deserviciu atât omului, cât și breslei. Ca jurnalist, ar trebui să fii detașat, imparțial și să-ți faci unitate de măsură și de referință din codul deontologic. Dar, deseori deontologii sunt văzuți ca niște snobi desueți, iar codul este doar un document de pus pe site sau de ținut la secretariat. Odată ce înlocuiești deontologia jurnalistică cu „gura lumii" și cu așteptările abuzive ale finanțatorului, nu mai ești jurnalist.

Publicitate

Se poate vorbi de un model comportamental al celor intervievați?
Lucrătorul din televiziunea locală are o relație infantilă cu autoritatea (șefii direcți, politicienii, oamenii de afaceri care sprijină televiziunile locale). E nevoie de o maturizare a lor, pentru a vorbi de jurnaliști. Dacă te uiți la „șeful" tău ca la un părinte abuziv pe care te temi să-l întrerupi cu respirația când vorbește și căruia totodată vrei să-i obții confirmarea, Houston, we have a problem. În ce privește patronii din presa locală, pattern-ul lor este specific narcisiștilor. Dacă finanțezi sau deții o televiziune pentru amorul propriu, mai devreme sau mai târziu vei sfârși ca Narcis.

Accesați harta interctivă a studiului, aici.

Primul lucru care mi s-a spus când am venit în Giurgiu a fost să-mi fac televiziune, că altfel nu mă reprezintă nimeni niciunde", a spus Marin Anton, fost secretar de stat în două guverne. Cum funcționează treaba asta?
La nivel local, se perpetuează modele greșite de presă, iar asta se vede și din atitudinea de neîncredere a publicului în relație cu jurnaliștii. Pe termen scurt, un politician care „controlează" o televiziune locală capătă vizibilitate. Pe termen lung, se decredibilizează atât televiziunea, cât și politicianul. Falimentul moral și financiar al presei își are rădăcinile în lipsa de viziune a celor care, în loc să fie oameni de presă, se transformă în comunicatori ai celor care dau banul.

Publicitate

„Dacă dai în mine, îti dau un șut în cur de la etajul unu [unde e biroul primarului – n.r.] dacă spui neadevăruri. Adică eu te primesc în casă și tu te sui cu picioarele pe masă?". Asta o spune Matei Nicolae, primarul oraşului Năvodari. Cât de răspândită e atitudinea asta în rândul politicienilor?
Din păcate, nu este un caz izolat. Primarul Matei Nicolae nu se raportează așa la jurnaliști doar declarativ. De curând, în urma unor materiale publicate de ziaristul Vlad Odobescu, edilul a recurs la amenințări și insulte în spațiul public. În accepția lui, odată ce îți acordă un interviu, îi ești îndatorat. Oferirea de informații către presă nu este văzută ca o obligație democratică, ci ca o favoare. Iar mentalitatea asta este răspândită.

Cum mai hărțuiesc politicienii, jurnaliștii?
Prin tribunale, deși au la îndemână suficiente pârghii de comunicare – de la dreptul la replică, la conferințele de presă sau articolele pe blog ori în alte media – prin care să rectifice sau să contrazică o informație greșită sau ofensatoare la adresa lor. E drept, unele derapaje trebuie sancționate drastic, dar nu e cazul să-ți iei o armată de avocați care să monitorizeze presa și să „taxeze" jurnaliștii care „mișcă în front". Primarul Mazăre are suficientă notorietate și expunere mediatică încât să nu-i ceară 15 000 de euro despăgubiri jurnalistei Feri Predescu într-un proces civil de calomnie. Nu înțeleg cum a dat justiția o sancțiune atât de disproporționată în raport cu faptele. Procesul se judecă acum la CEDO.

Publicitate

„Reacția lucrătorilor media în fața abuzurilor funcționarilor publici este aproape inexistentă". De ce?
În fiecare an, când îi întreb pe jurnaliști de ce nu-i dau în judecată, răspunsurile sunt cam aceleași mereu: un proces este costisitor, durează mult timp, până la definitivarea lui informațiile cerute fie nu mai sunt valabile, fie nu mai sunt necesare.

„Televiziunile locale produc churnalism". Eu l-aș traduce „curnalism". Cum recunoaștem fenomenul?
Când iei pe nerumegate un comunicat de presă și te limitezi la a-l da mai departe sau când compilezi informații din materialele realizate de alții, ești churnalist. Dar am remarcat un fenomen care favorizează situații de genul: angajați media „sechestrați" în redacții de condițiile de muncă impuse; redactori cu camera de supraveghere deasupra capului, pe motiv că foștii angajați ar fi furat informații din calculatoare; angajați care nu aveau voie pe Internet sau pe Facebook în timpul programului sau care semnau zilnic condica, de la ora X la ora Y. Superiorii lor pretindeau că „jurnalist ești 24 din 24" și luau chestia asta motà mot.Cu mențiunea că habar n-aveau ce înseamnă jurnalist.

Între cine se împarte responsabilitatea pentru situaţia televiziunilor locale?
Patronii și managerii de presă, politicienii și oamenii de afaceri locali, angajații media și publicul pasiv.

Ce a rămas bun în televizunea locală?
Sunt mulți oameni buni în televiziunile locale, chiar și printre cei care nu pot fi numiți jurnaliști. Unii m-au impresionat. Unul își vânduse o parte din posesiuni ca să facă o televiziune locală echilibrată. Alții făceau slalom între mai multe locuri de muncă în presă, pentru a-și păstra verticalitatea și a avea un venit decent. Unii făceau foamea în redacție, cu salarii neplătite de mai multe luni sau cu remunerații infime, dar încă veneau la muncă și credeau în ce făceau.

Ce facem în situația asta?
Studiul include o serie de recomandări. În primul rând este nevoie de o schimbare de mentalitate a presei, care să se focuseze pe nevoile de informare ale comunității, în loc să se cantoneze în plierea pe cerințele finanțatorilor.

Citește mai multe despre televiziuni:
Doar o minune mai poate salva TVR-ul Cea mai mare televiziune creștină din lume are multe de ascuns Este periculos că o televiziune se asociază cu drapelul național?