Minciunile pe care le-am încercat ca să petrec ca un milionar în cluburi exclusiviste

Londra e un loc ciudat: e un oraș care nu pare să funcționeze pentru majoritatea locuitorilor. Dacă te plimbi prin cartierele de apartamente de lux, studiouri de ustensile artizanale de bucătărie și magazine de lumânări în care te duci doar cu programare, o să-ți dai seama că nu e tocmai de tine.

Poți observa cum chiria crește mai repede decât prețurile caselor, iar ideea de a deține o casă devine o anecdotă amuzantă, despre care lumea își aduce aminte și pe seama căreia râde, ca și de formațiile retro sau că obișnuiam să punem azbest în pereți. Toate astea te fac să realizezi că nu te poți integra în Londra.

Dar un lucru specific care-ți aduce aminte constant că Londra nu e pentru tine este densitatea mare de cluburi exclusiviste din oraș. Acele locuri iluminate cu bun gust și decorate cu mobilă scumpă reprezintă refugiul elitei. Un loc unde poți savura un Negroni în liniște și pace, fără să dai de câte un plebeu dintr-un sat adiacent care să te deranjeze.

Evident, eu chiar sunt un plebeu dintr-un sat adiacent și mereu m-am întrebat ce lux se ascunde după ușile acestor locuri. Problema e că există anumite bariere care mă împiedică să descopăr asta vreodată: accentul meu din Midlands, tenișii mei murdari și lipsa unui card de membru de la vreunul din cluburile astea exclusiviste. Dar să fiu al dracului dacă oricare din o să mă oprească. O să găsesc o modalitate de a mă infiltra, sub orice formă.

Am început cu:

Deci, ca să intru într-un club privat, practic trebuie să găsesc o modalitate de a trece de portar, nu? Lucru care nu poate fi atât de greu. Am văzut suficiente filme cu James Bond ca să-mi dau seama cum să mă infiltrez în locuri. Deci primul meu truc e unul destul de simplu: să mă prefac că livrezi flori.

O șapcă, un buchet și o pereche de pantaloni scurți e suficient pentru un bilet de intrare la Shoreditch House, un club privat din estul Londrei, care s-a axat pe oamenii din media, că nu impune regula de a purta cravată, pentru că niciun jurnalist nu poartă așa ceva.

Am intrat în hol fluierând și mi-am verificat comanda de livrare.

Se aude un „Scuzați-mă", care mă lovește ca un duș cu apă rece, urmat de un „Pot să vă ajut?"

„Desigur, am niște flori care trebuie livrate la barul de la etaj, pentru un Simon?" Fața tipului de la recepție se strânge ca după o lămâie exagerat de acră.

„Avem sute de persoane pe nume Simon. Ai mai multe informații?" Am dat din cap dezaprobator. „De la ce companie ești?" Simt cum mi se încordează sfincterul.

„Florile Noastre."

„Florile Noastre? OK. Stai să caut pe Google." La naiba, am pus-o. „Nimic, ciudat. Pot să vorbesc cu șeful tău la telefon?"

„Desigur, numai puțin să aduc telefonul din mașină."

M-am ușchit de acolo și am luat-o pe Brick Lane. Nu mai contează, ștergem metoda asta. Următoarea:

La cine se gândesc membrii cluburilor atunci când se hotărăsc ce parte din pește să includă în platoul sashimi? Tipurile de oameni sunt cam astea: tipul care joacă squash înainte de muncă, femeia care invită clienții la sesiuni lungi de ceai la Claridges și copilul de bani gata care a dezvoltat un obicei de cocaină în căutarea unei personalități.

Motivul pentru care cluburile scot covorul roșu pentru ăștia este unul simplu: simt mirosul banilor din buzunarele lor. Ce încerc să spun e că aici nu e o chestiune de a te furișa prin ușa din spate, ci să scoți cel mai bun costum de la nafatalină, să bagi niște gel de păr și să intrii pe ușa din față ca un boss.

Arăt de milioane. Dar nu am milioane, ci vreo douăzeci de lire. Cum naiba pot să-i las bacșiș portarului, managerului și restul comitetului de primire? Trebuie să transform într-un fel suma asta infimă în mai mulți bani. Dar cum?

Wowza! 7 200 de forinți ungurești. E momentul să-mi fac prezența la unul dintre cele mai fine cluburi private de oameni de afaceri din Londra, the Devonshire Club.

În timp ce mă fâțâi spre ușă, fac cu ochiul la orice om de afaceri care trece pe lângă mine, ca să intru în personaj.

„Bună seara, domnule!"

Întind mâna și pălmuiesc portarului o bancnotă de 500 de forinți. Facem contact vizual, dăm noroc și el îmi ia umbrela. O să fie ușor. Sunt condus pe un coridor slab luminat, într-un salon de așteptare, unde un tip îmi oferă un prosop fierbinte. O femeie mă întâmpină.

„Ne bucurăm nespus să vă primim în această seară. Pot să vă iau jacheta?"

„Destul de frig afară, nu?" Îmi rotunjesc vocalele ca John Cleese.

„Absolut! Cum vă numiți?"

„Richard."

„Numele de familie? Doar ca să putem verifica pe lista de membri."

„Sincer, nu credeam că e necesar", am spus eu în timp ce mă aplecam spre ea. Ochii femeii se plimbă dintr-o parte în alta, iar eu continui: „Nu sunt un membru, dar din moment ce doar vreau să beau un pahar, înainte să mă duc la o cină aproape, cum ți se pare 500?"

Se uită la bancnotă și apoi la mine, iar apoi din nou la bancnotă. Eu ridic din sprânceană.

Ea nu acceptă banii. Eu îi spun că o să clarific situația și mă prefac ca vorbesc la telefon vreo zece minute. Deja transpirat și în pană de idei, am decis să renunț și să fug.

Următorul și ultimul meu truc, unul care trebuie să dea roade:

Am ajuns să hoinăresc prin centrul Londrei, duhnind a eșec și cu o frustrare de îmi venea să-mi scot părul din cap. Ce vor de fapt cluburile exclusiviste? Pe cine nu pot refuza sub nicio formă? Răspunsul a venit ca o epifanie: vedetele, desigur. Trebuia să găsesc o vedete super celebră cu care să mă anturez. În vreo 45 de minute am reușit să-mi găsesc perechea, cheia mea a orașului, un atu valoros, și pentru doar trei sute de lire sterline.

Hugh Grant! Sau Simon. Simon e o sosie a lui Hugh Grant, care, la fel ca Hugh, a fost prolific în anii '90, dar de atunci s-a mai potolit. Până când a dat de mine.

Planul e simplu: o să păcălim cel mai luxos club privat din Soho, The Groucho, să creadă că Hugh Grant (Simon) și impresarul lui (eu) am venit să bem ceva. Singura problemă e că Simon are un accent proeminent din Essex, așa că va trebui să mă lase pe mine să vorbesc. Ca să pară și mai real, fotograful meu Chris s-a dat drept paparazzi, disperat să facă o poză cu vedeta din Love Actually:

Cu ochelarii de soare pe ochi și Chris la colț, era timpul să-i dăm drumul. Ne învârtim un pic Dean Street și deodată suntem asaltați de blițuri. Chris ne atacă cu aparatul foto, iar eu îmi acopăr și protejez clientul.

Doamna de la intrare intră în acțiune și ne deschide ușa repede, în timp ce ne face semn să intrăm.

„Vă putem ajuta?", întreabă recepționista.

„Da", am zis eu. „Am dori o masă."

„OK, aveți un card de membru?" Eu mă prefac că sunt șocat de întrebare.

„Sunt cu Hugh." Mă uit peste umăr, la Simon, care se holbează la un foc. „Hugh Grant."

Recepționista rămâne mască. La scurt timp, suntem conduși în zona de lounge. Comand o bere pentru mine și un gin tonic pentru Hugh. Ei îmi iau cardul și ne aduc niște sticksuri. Asta-i bine. Am reușit. Dar vreau să văd cât pot să întind coarda. Îi spun lui Simon să pară enervat.

„Hugh e un pic inconfortabil aici. Există vreun loc mai liniștit?", îl întreb eu pe barman.

„Desigur, domnule."

„Urcăm pe scări, până când omul deschide o încăpere ascunsă și zâmbește."

Eu și Simon dansăm și ciocnim paharele în camera noastră privată, dar pentru scurt timp. Apoi ne plictisim. Cluburile private nu sunt atât de marfă, nu? Din punctul meu de vedere, sunt doar niște baruri foarte bine decorate, pentru care trebuie să plătești sute de lire pe an ca să poți intra. Mi-a ajuns. Am cerut nota.

„Oh, deja plecați?", întreabă omul. „E ceva în neregulă? Pentru că ne putem revanșa, dacă e cazul."

„Păi", simt cum corpul meu e străfulgerat. „Poate două pahare de șampanie ar drege situația."

„Desigur!" El se oprește și întreabă: „Pot să le aduc eu?" Simt cum mi se pune un nod în gât.

În timp ce urcam din nou scările, mă gândeam dacă nu cumva am exagerat.

Da, așa a fost. Cu siguranță am exagerat. Îi explic asta lui Simon, care se panichează instant. Facem schimb de locuri, ca el să stea cu spatele la ușă și Doamne Ajută! Intră tipul și noi ne oprim din vorbit. În timp ce pune paharele pe masă, se întoarce spre Simon. „Hugh", zâmbește el. „Sper că ați avut o seară bună."

M-am simțit destul de prost, așa că am plecat. Am băut șampania și i-am dat mesaj lui Chris să fie pe fază.

Când am ieșit, blițurile erau mai puternice ca niciodată. Aproape că am țipat la Chris ca să se oprească, dar nu era el. Era un nene cu o cameră cât un mortar și un bliț mai luminos ca soarele.

„Hugh, ți-a plăcut azi dimineață la tenis?", chicotește ăla. Inițial am rămas înmărmuriți, iar apoi am grăbit pasul pe stradă. „Hei, Hugh", îndeamnă domnul. „Ai băut câteva pahare în seara asta, nu-i așa, Hugh?"

Ne-am ascuns într-un bar și am încercat să deslușeșc ce se întâmplase. Oare ăsta e prețul pe care trebuie să-l plătești ca să fii genul ăla de bărbat care vine val vârtej în cluburi private și cere șampanie? Oare din cauza comportamentului ăsta arată atât de trist adevăratul Hugh Grant? Ne-am uitat unul la altul și am început să râdem. Îl bat pe umăr și el îmi zâmbește cu o privire caldă și îmi spune:

„Pot să mă duc acasă acum?"

Îi dau banii și el pleacă.

Astăzi, am cheluit 361 de lire sterline, cu 11 lire mai mult decât un card de membru anual pentru cei sub 30 de ani, de la clubul The Groucho.

Mi s-a tăiat de Londra și de Simon.

@Oobahs / @CBethell_photo