Spitalul din Orientul Mijlociu care ajută victimele războiului cu imprimante 3D

În singurul spital de reconstrucție chirurgicală pentru victimele războiului din Orientul Mijlociu sunt reconstruite corpurile și mințile celor răniți, după care aceștia sunt trimiși înapoi în războiul de unde au venit.

Mă aflu în Amman, capitala Iordaniei – un regat deșertic relativ mic, care găzduiește orașul antic Petra, cunoscut drept locul în care Indiana Jones a descoperit Sfântul Graal. E un oraș înconjurat de haos. În nord e Siria. În est, Israelul și Fâșia Gaza. În vest, Irakul și Arabia Saudită.

„E una dintre ultimele țări stabile din regiune", a zis Marc Schakal, directorul misiunii Doctori Fără Frontiere.

În decursul a zece ani, s-au efectuat aici cel puțin zece mii de operații chirurgicale pe 4500 de pacienți, care de obicei rămân internați vreo șase luni. Unii pacienți sunt în scaun cu rotile, alții riscă amputarea. Alții sunt plini de urme de tortură.

Luna asta, o nouă achiziție, o imprimantă 3D va fi montată în Amman. Scopul ei este să creeze proteze ergonomice pentru fiecare braț în parte.

Numeroasele conflicte din regiune pot fi urmărite prin intermediul pacienților spitalului. Inițial, majoritatea erau irakieni, a zis Schakal. Acum, majoritatea pacienților sunt sirieni, dar vin și numeroși din Yemen, Irak sau Palestina.

Un pacient face fizioterapie la spitalul DFF.

În cei zece ani de existență ai spitalului, urmele de război au rămas aceleași. Mulți pacienți au oasele sfărâmate sau fața distrusă. Armele, gloanțele sau clădirile prăbușite cauzează aceleași răni catastrofice, chiar dacă agresorii sunt diferiți. Poate că în spital se află chiar și unii dintre agresori. Schakal a zis că nu le cer prea multe informații pacienților care vin la ei trimiși de doctorii lor regionali. Unii dintre ei sunt, poate, militanți, dar majoritatea sunt cu siguranță civili – brutari, electricieni, constructori, femei și copii.

Spitalul cu opt etaje are două etaje pentru pacienții pre-operație și alte două pentru recuperare. Există o sală de fizioterapie și un salon de carantină, dar funcția etajului de sus e mai puțin evidentă.

Nu vorbim despre patologii aici. Sunt reacții normale la situațiile anormale din țara lor, a zis managerul secție psiho-sociale, Elisa Birri, care lucrează într-un birou luminat, pe a cărui fereastră se vede tot orașul.

E o italiancă subțirică îmbrăcată într-un trening Adidas, care se ocupă de pacienții cu probleme de sănătate mintală. „Cele mai comune simptome sunt flashback-urile, coșmarurile, anxietatea sau depresia", a zis ea.

În prezent, departamentul ei tratează 160 de pacienți și se ocupă și de o școală – prima deschisă de DFF. Le ocupă mult timp, dar e necesară, a zis ea. Copiii au nevoie de activități regulate.

Birri a lucrat în cadrul DFF în tot Orientul Mijlociu, inclusiv în Siria și Libia și a zis că reacțiile la război și traumele cauzate de el sunt la fel peste tot: „Dacă nu scad în șase luni, se consideră că e patologie, dar în cazul persoanelor din Siria sau Irak nu e vorba de o singură traumă. Într-o zi cade o bombă și peste o săptămână alta."

În fața biroului ei, un consilier și un fizioterapeut îl ajută pe un adolescent să meargă cu ajutorul unui cadru. Băiatul face un pas șovăitor înainte, apoi altul, cu ochii în pământ. Ambii membri ai personalului îl încurajează. Birri mi-a zis: „Nu putem face miracole. Dar facem tot ce ne stă în putere ca oameni."

În cadrul terapiei, personalul încearcă să creeze un spațiu safe în care folosesc tot felul de strategii de susținere: de exemplu, le reamintesc pacienților că familiile lor depind de ei. Uneori menționează și religia – dar oare e corect să le spui supraviețuitorilor unui război să creadă într-un Dumnezeu?

Pe termen lung, credința s-ar putea să ajute mai mult decât medicamentele în cazul bolilor mintale, au zis doctorii, pentru că pacienții nu-și pot procura medicamentele acasă.

„În orice caz", recunoaște Birri, „noi nu mai știm ce se întâmplă cu ei după tratament, după ce sunt trimiși acasă. Ne e foarte dificil să trecem prin asta și nouă, ca medici."

Akram, un tip roșcat, în trening, trăiește în spitalul din Amman de șase luni. Când vorbește, i se încruntă sprâncenele. Se plimbă cu cârjele pe holurile triste ale spitalului.

Nu e același mediu ca în sudul Siriei, de unde a venit, dar își amintește mereu zgomotul străzilor și bombardamentele care i-au schilodit corpul permanent. Bărbatul în vârstă de 34 de ani a fost în comă timp de șase ore. Când s-a trezit, nu mai putea merge. După șapte operații în Siria, i s-a infectat piciorul. Doctorii din Siria i-au zis că n-au ce să-i mai facă.

Un prieten l-a ajutat să traverseze granița în Iordania, unde s-a internat în spitalul DFF. După o operație la șold și multe ședințe de fizioterapie, acum poate măcar să șchiopăteze. Akram a participat și la un grup de terapie focusat pe gestionarea durerii și acum le poate da sfaturi și altora.

„Am învățat cum să clasificăm durerea, cum s-o gestionăm: trebuie să ne găsim mereu ceva de lucru, să nu stăm izolați și să vorbim cu alți oameni", a zis el. „Asta ajută la reducerea gândurilor negative."

Daraa, orașul natal al lui Akram, a devenit cunoscut drept leagănul revoluției – aici au fost arestați și torturați în 2011 cel puțin 15 copii care au desenat graffitti împotriva guvernului pe zidurile unei școli. În ciuda atrocităților la care a asistat, Akram se pregătește să se întoarcă. Oricât de dureroase ar fi rănile, mai dureros e dorul e soție, copii și părinți.

„Îmi e foarte greu. Tânjesc să ajung acasă", mi-a zis Akram cu hotărâre.

Peste o lună, va traversa din nou granița să ajungă în Siria.

„N-am de ales."

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia