The Human Centipede III (Final Sequence) marchează sfârşitul unui orificiu. Când a apărut prima dată pe marile ecrane, în 2009, primul film din trilogia lui Tom Six a fost etichetat drept cea mai depravată peliculă a secolului. Au fost altele şi mai rele (Antihristul lui Lars Von Trier a apărut în acelaşi an), dar ce face din trilogia The Human Centipede un lucru aparte este faptul că e mai bună decât pare. În opinia mea, filmele THC sunt înfierate pe nedrept, pe când ele ar trebui văzute drept o anecdotă suprarealistă despre perversiune, exces şi demenţă.
Publicitate
Primul film este despre un doctor nebun care răpeşte turişti şi îi uneşte chirurgical unii de alţii, gură la cur. Ipoteza de la care pleacă Six e destul de pesimistă: mesajul filmului este că răul este adevărata natură a oamenilor. Iar binele este doar o anomalie.
Prima dată când am văzut filmul a fost atunci când notorietatea lui atingea apogeul: atunci când partea a doua a fost interzisă în Regatul Unit. Când a apărut în 2011, The Human Centipede II (Full Sequence) i-a făcut pe cei de la CNA-ul britanic să-şi piardă cumpătul. Aceştia au spus că filmul „…instigă la dezumanizare, promovează lipsa de respect faţă de victime şi plăcerea derivată din durerea şi umilinţa altora." Totuşi, la protestele distribuitorilor, cei din consiliu au revenit asupra deciziei.Pe lângă faptul că CNA-ul e o instituţie depăşită şi aproape inutilă (din cauza Internetului, evident), tot ce a reuşit consiliul a fost să facă reclamă involuntar filmului. La fel au făcut şi toţi criticii care au umplut presa de recenzii negative, după cum le stă în fire atunci când simt nevoia să o ardă superior faţă de genul horror.Numai că, la fel ca restul filmelor horror de calitate, filmele din seria THC nu insistă pe sperieturi facile, ci preferă să arunce o privire dincolo de aparenţele societăţii, să dezlanţuie id-ul, să analizeze contradicţiile şi ipocrizia, să chestioneze dorinţa nesecată a unora de a-şi impune voinţa asupra altora şi să transforme stereotipurile pornografice în reflecţii asupra dezumanizării. E adevărat că filmele provoacă un răspuns fizic, dar în acelaşi timp şi unul intelectual. Arta deviantă şi marginală este nevoită să exprime un scop mai înalt, dacă vrea să provoace şi alte reacţii în afară de dezgust. Caracterul său nobil trebuie să meargă dincolo de voma vărsată de public.
Multă lume ar borî doar la gând că urmează să vadă un film despre nişte tipi ghinionişti care sunt forţaţi să ingereze excrementele altor tipi de care sunt ataşaţi chirurgical, în timp ce sunt chinuiţi de un răufăcător. Tocmai din cauză că genul ăsta de filme sunt, de obicei, considerate a fi ieftine şi superficiale, în comparaţie cu peliculele artistice, lumea se grăbeşte să arate cu degetul înspre fanii lor şi să spună despre ei că sunt nişte bolnavi care obţin satisfacţie din durere şi mizerie.Adevărul, însă, e că filmele astea au valoare cinematografică. Din toată seria, The Human Centipede (First Sequence), apărut în 2009, are structura cea mai clasică. În afară de asta, ce-i drept, filmul se transformă în altceva, într-o ofensă la adresa preţioşilor. Chiar şi aşa, primul THC este un tribut adus peliculei lui Paolo Pasolini din 1975, Salò.Al doilea film este o autoreferinţă, o ilustrare a temerii că cinematografia este destul puternică încât să inspire şi să influenţeze societatea. La început, agentul de securitate Martin Lomax (Laurence R Harvey), pune în scenă ce a văzut el în The Human Centipede (First Sequence) într-un garaj jegos din Londra şi se răzbună pe toţi cei care l-au nedreptăţit în trecut. Filmul ăsta, o spun şi alţii, chiar lasă urme, spre deosebire de altele.Acţiunea din al treilea film se petrece în SUA şi preia din discursul politic al dreptei câteva mecanisme de intrigă. Cele mai multe scene au loc într-un penitenciar de maximă securitate, unde deţinuţii au fost transformaţi în centiped uman pentru a reduce costurile de administrare şi actele de violenţă. Six elimină toate obstacolele. Nu mai există chestii exagerate. Totul e un haos care se manifestă liber.
Publicitate
Chiar dacă THC III arată oribil, există o intenţie artistică pe acolo pe undeva. De asemenea, partea a trebuia spulberă pur şi simplu sistemele clasice de „rating cu stele." Indiferent că-i acorzi o stea sau cinci, pe Six îl doare în pulă. THC (2009) arată atât de bine încât nu poţi să-l critici că e o treabă făcută doar pe jumătate, cum ai face-o cu alte producţii cu buget redus care ies direct pe DVD.Pe plan vizual, filmul este elegant când vine vorba de compoziţie şi de cadre, iar luminile sunt impecabile. THC II arată şi mai bine. Al doilea film e alb-negru, şi te duce cu gândul la o combinaţie între reclamele la Guiness TV din anii '90 şi filmele lui Jörg Buttgereit, regizorul filmului Nekromantik. Singura infuzie de culoare apare atunci când excrementele centipedului se lovesc de peretele garajului.Pe lângă asta, abnegaţia actorilor puşi în situaţii ridicole e de admirat. Actorul Dieter Laser a devenit un idol horror în ultimii ani. Felul cum a interpretat pesoanjele negative din serie este demn de respect. În primul film, acesta joacă rolul lui Joseph Heiter, un doctor german sadic căruia „nu îi plac oamenii," după cum le mărturiseşte chiar el captivilor săi. În al treilea film joacă rolul lui William Boss, un mizantrop atât de convins, încât într-una din scene îşi înfige capul într-o găleată de metal şi strigă cu toată puterea: „URĂSC OAMENII, ÎN PULA MEA!"
