Nu mă uit des la documentare românești, dar, când o fac, mă asigur că-i vorba despre ceva cât mai tulburător posibil, ca să fiu sigur că nu mă ia somnul de la secvențe cu ciorbă. Valabil și pentru obiectul textului de față - „Doar o răsuflare", un documentar HBO România despre o familie de neoprotestanți din județul Sibiu a cărei mezină suferă de o afecțiune congenitală care a paralizat-o de la brâu în jos.

E genul de film în care vezi cum sărăcia, lipsa oportunităților de muncă și lipsurile unui sistem de asistență socială fac mult mai mult rău unor oameni, decât occidentul, globalizarea sau alte concepte conspiraționiste vehiculate aiurea la TV. Dacă vrei să te convingi singur, poți să-l vezi pe HBO pe 27 noiembrie (la 23:10) sau pe 10 și 13 decembrie. Sau oricând pe HBO Go, cum l-am văzut eu.

Filmul îți prezintă drama familiei Sicrea, compusă din cinci membri, care are loc în „Copșa Mică, cel mai poluat oraș din Europa până în anul 2009, când fabrica Sometra s-a închis". Capul familiei este Dobrin Sicrea, un creștin neoprotestant disperat, recent intrat în șomaj, care se roagă la Dumnezeu atât pentru binecuvântarea celor dragi, cât și a „societății Sometra și a conducerii sale".

Filmul ăsta îți arată că, nici după ce se închid motoarele de poluare, lucrurile nu merg deloc mai bine pentru muncitorul român.

Momentele în care familia lui Dobrin își manifestă religiozitatea pot părea destul de tulburătoare. În film, participă la o adunare care începe prin anecdote despre bolnave de cancer care au fost vindecate prin botez, urmate apoi de rugăciuni pentru vindecarea mezinei, Denisa:

De altfel, Dumnezeu e prezent în mai toate discuțiile dintre membrii familiei. Când Dobrin face lecții cu fiul și-l îndeamnă să fie calm și răbdător, apare Dumnezeu. În pat cu nevasta, înainte de culcare, se întreabă de ce le-a dat Dumnezeu atâtea necazuri pe cap. Când discută, tot cu nevasta, dacă să ducă fata la doctor sau nu, Dumnezeu apare din nou. Mama spune că Dumnezeu poate lucra și prin medici, el e sceptic și concluzionează că cea mai importantă e tot rugăciunea.

Dobrin se dovedește un personaj greu de catalogat. Pe de-o parte, pot înțelege disperarea unui om care se chinuie să-și mențină familia unită într-un context nu tocmai fericit. Pe de altă parte, sunt momente care demonstrează că-i depășit de situație. De exemplu, este sugerat de mai multe ori pe parcursul documentarului că ducerea Denisei la specialiști a fost amânată din motive mai mult sau mai puțin religioase. Când ajung totuși cu ea la București, li se spune că deja nu mai poate fi operată și probabil va trăi paralizată pentru tot restul vieții.

Obsesia pentru religie îi afectează și relația cu fiul său, Angelo. De la un punct încolo, acesta dă semne de rebeliune adolescentină, sătul până peste cap de pildele sforăitoare ale tatălui. Într-o scenă în care se află la masă cu părinții și aceștia recită robotic din Biblie, băiatul e evident plictisit, pare că vrea să fie oriunde altundeva și îi răspunde „IAR ÎNCEPE CU BIBLIA!".

Trecerea anilor e redată prin intermediul handicapului de care suferă Denisa. Dacă la început e suficient de ușoară ca să fie cărată de mamă, treptat devine responsabilitatea tatălui, apoi a fratelui mai mare. Apoi ambii frați mai mari pleacă-n lume, iar ea rămâne singură, veșnic dependentă de părinți, care par mai resemnați ca niciodată. Tatăl încă se roagă pentru o vindecare miraculoasă, dar deja o face din inerție, fără prea multă speranță.

Per total, o imagine destul de sumbră asupra greutăților din viața de familie din România. Protagoniștii își duc veacul într-un cadru dezolant, de oraș industrial în paragină, iar la asta se adaugă problemele de sănătate, provocate cel mai probabil de poluarea din zonă. Părinții par bine intenționați, dar de multe ori se dovedesc depășiți de situație. Sunt foarte preocupați de menținerea aparențelor, de respectarea valorilor familiei tradiționale, dar obsesia pentru religie devine mai degrabă un obstacol în relația cu cei trei copii, dovadă că niciunul din ei pare să aibă un viitor prea luminos în față la sfârșitul documentarului.

În rest, pare o poveste simplă și emoționantă, spusă simplu, eficient, fără prea multe fandoseli artistice. Personal, deși comparația va părea forțată pentru unii, documentarul mi-a adus aminte de Bacalaureat. Doar că, spre deosebire de filmul lui Mungiu, familia de aici are frământări mai relevante și mai puțin burgheze. Ce-i o notă la BAC pe lângă un oraș mort și o fiică paralizată pe viață?

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre filme românești:
Cum arată primul film românesc în care nu se mănâncă ciorbă și chiar râzi la poante
Un film în stil ceaușist, cu români preistorici, îți arată pe ce se duc banii statului
Am vorbit cu actorul care joacă personajul negativ din cel mai violent film românesc