Publicitate
Sănătate

Ce se întâmplă când terapeutul renunță la tine

Mi-a trezit exact problemele de abandon cu care venisem la el să le rezolv.

de Rajul Punjabi; translated by Irina Gache
01 August 2018, 4:00am

Fotografie de Cater Yang  

Acum câteva săptămâni, terapeuta mea mi-a spus că face o pauză de la clienți ca să lucreze la alte chestii. A vrut să stăm de vorbă despre începerea ședințelor cu un coleg de încredere din breasla ei. Deși nu mă văd cu Natalie decât din când în când de când am „absolvit” (adică nu ne mai vedem săptămânal de când nu mai sunt un panda instabil, plin de anxietate și trist în perioada asta a vieții), anunțul ăsta a fost discordant.

Am început să transpir de panică când mi-a spus. Mă întrebam dacă aș putea să obțin un fel de combinație prin care să mă vadă doar pe mine, nu și pe alți clienți. M-am întrebat de asemenea dacă aș regresa dacă mă părăsește. Micul panda trist și-a scos căpșorul lui drăguț și malefic din ce mormânt l-oi fi îngropat și a șoptit ți-o fac, nenorocito!

Vezi, sunt într-un fel îndrăgostit de terapeuta mea. M-a salvat de mine însumi. Și când cineva te salvează, se întâmplă acest lucru ciudat când te vei uita permanent la acea persoană cu ochii mari de căprioară.

În primul rând, atunci când începi psihoterapia, trebuie să aderi la limite stricte cu terapeutul tău care îți permit să îl/o vezi ca clinician, lucru care ar trebui să te ajute să primești cel mai bun ajutor din fiecare sesiune. Nu trebuie să îi pui întrebări personale. Nu ai voie să-i atingi și ei nu pot să te atingă. Cu cât mai sterilă poți păstra această relație cu atât mai bine, conform American Psychological Association. Dar pentru mine aceste limite indică în esență că terapeuții sunt niște roboți ai sănătății mentale creați să te ajute să te însănătoșești. Chiar dacă poți atinge o zecime din acea sensibilitate la început, îți promit că totul se va duce dracului dacă faci orice muncă reală pe acea canapea terapeutică.

Termenul de „muncă interioară” pare ceva extravagant și abstract, iar oamenii care îl folosesc spun și lucruri precum „grija de sine” și „acceptare radicală”. Eu nu spun acele lucruri, așa că permite-mi să o explic mai puțin poetic: Să lucrezi cu trauma și alte bagaje emoționale în terapie este ca și cum ți-ai deschide rănile deja purulente și apoi ți-ai înfige degetele în interiorul lor și le-ai curăța, extrăgând pe rând câte un vierme care se zvârcolește. Nu există nicio estetică. Și odată ce începi nu mai există cale de întoarcere.

Un terapeut este ghidul tău în descoperirea acelor răni și coaserea lor după, permițându-le – și ție – să se vindece. Toate astea sunt condiționate de găsirea unei persoane cu care te simți în siguranță să faci asta. Mă refer la scoaterea la suprafață a amintirilor traumatizante reprimate și să identifici care părți din acea traumă te țin pe loc astăzi. După cum îți imaginezi, poți face asta doar cu cineva în care ai încredere. Și știu că jobul lui Natalie este să mă ghideze fără să mă judece, dar să spui cuiva toate secretele tale murdare, câteodată înspământătoare și să nu fii judecat – asta creează un fel de intimitate care este incomparabilă. Este greu să te uiți la această persoană ca la un robot, așa că nu am făcut-o.

Unii oameni țin cu dinții de limitele terapeutice și este al dracului de ciudat. O prietenă mi-a spus o dată că a observat că burta terapeutei sale devenea din ce în ce mai rotundă cu fiecare ședință, dar niciuna dintre ele nu a recunoscut sarcina. Eu nu sunt aici pentru genul ăla de prefăcătorie, mai ales într-un spațiu unde ar trebui să fii complet sincer. Când a devenit confortabil și îndeajuns de adecvat în relația noastră (și când era relevant), Natalie mi-a împărtășit câteva detalii din viața ei. Am întrebat cum erau copiii ei. Ne-am îmbrățișat la plecare din când în când. Împreună cu ea am setat propriile noastre limite în acest raport improvizat dintre noi.



Interacțiunile noastre, care erau bazate mai degrabă pe confort decât pe reguli, mi-au permis să fiu cât mai deschis cu putință. Îmi aduc aminte că stăteam pe canapeaua din biroul ei, cu pleoapele umflate de plâns, într-o dimineață de toamnă din 2014. Timp de câteva săptămâni, am reușit să discutăm despre problemele mele de abandon pe care le evitam. Este o adevărată nebunie ce ascundem în mințile noastre și uităm pe bune până suntem forțați să ne amintim. Am început să merg la ea pentru că treceam printr-o despărțire de un partener, dar ăla a fost doar punctul de pornire. Prin intermediul reacției pe care am avut-o la acea despărțire, am descoperit mai multe probleme care mă împiedicau să procesez durerea într-un mod eficient. Aceste probleme s-au transformat în anxietatea care îmi futea viața, câte un episod pe rând.

E ciudat acum, ani mai târziu, că nu-mi mai aduc aminte nici detaliile acelei conversații. Le-am lăsat acolo în cabinetul ei, în acel loc sigur cu persoana mea de încredere. De asemenea, acum realizez de ce Natalie e un fel de demizeu pentru mine, ridicată pe un piedestal, la mile distanță de oamenii normali care zic și fac lucruri umane stupide. Am crezut că ea era salvatoarea mea.

Nu m-a salvat, totuși. A folosit terapie cognitiv comportamentală și atuurile ei profesionale ca să mă învețe cum să mă liniștesc singur. Și apoi m-am salvat. Din nou și din nou. Nu sunt îndrăgostit de Natalie, sunt îndrăgostit de persoana care am devenit cu ajutorul ei.

La dracu cu acele limite și conceptul de terapeut robot. Am găsit pe cineva extrem de profesionist și de asemenea extrem de uman și a funcționat pentru mine. Te invit, cu un motiv, să-ți vezi terapeutul ca pe o persoană. Îndrăgostește-te de această persoană dacă vrei. Atât timp când toată lumea-și ține hainele pe ei, ar putea să te inspire să faci tot travaliul interior și să te accepți pe tine însuți – orice dracului ar înseamna asta.

Încă sunt terifiat să exist în lumea asta fără Natalie. Mi-a declanșat exact acele probleme de abandon cu care am venit la ea. La un moment dat va trebui să fac față la noile răni și va trebui să fac asta cu un străin pe care aparent îl cheamă Rene. Nu-mi fac totuși griji pentru asta. Știu cum funcționează. Câte un vierme pe rând.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.