De ce referendumul din România al Coaliției pentru Familie ar fi interzis într-o țară ca Belgia

Referendumul pentru modificarea Constituției ar putea avea loc în iunie, sau cel puțin așa zic acum pesediștii. Ideea acestui demers este, desigur, în primul rând aceea de a respinge orice recunoaștere instituțională a cuplurilor gay.

Nu doar la români găsim asta. Societățile est-europene se arată aici mult mai conservatoare decât cele occidentale, însă de vină nu e doar ortodoxia ta, mai ales dacă ne uităm la cazul Poloniei (care e catolică).

Așa că vei fi cu atât mai surprins să afli că Serbia a devenit recent prima țară din estul Europei al cărei guvern este condus de o persoană care își declară public homosexualitatea: Ana Brnabić, prima femeie și militantă LGBT care își afișează, reclamă și asumă identitatea și preferințele sexuale.

Alți premieri asumați homosexuali au fost Jóhanna Sigurðardóttir în Islanda, Elio Di Rupo în Belgia, Xavier Bettel în Luxembourg și Leo Varadkar în Irlanda (aceștia doi din urmă fiind și astăzi încă în funcțiune).

Se crede, în general, că referendumul ar fi remediul universal al tuturor problemelor democrațiilor, într-atât am fost obișnuiți cu ideea importanței voinței majorității.

La scara Uniunii Europene, însă, nu există reguli europene pentru consultările populare. Țările UE diferă total una de alta atunci când se ajunge la practica referendumului.

Astfel, Irlanda impune sistematic câte un referendum național pentru cea mai mică modificare a Constituției.

În schimb, în Belgia, referendumurile sunt pur și simplu interzise. Există explicații istorice pentru situații atât de opuse.

În Belgia, totul vine de la referendumul asupra regalității, imediat după Al Doilea Război Mondial, când, dată fiind colaborarea regelui de atunci cu ocupația nazistă, populației i s-a pus întrebarea dacă se dorește sau nu ca Belgia să rămână un regat sau ca monarhia sa fie abolită.

Întrucât s-a ajuns atunci aproape la un război civil, s-a decis ca în această țară să nu se mai organizeze niciodată referendumuri, deoarece acestea reprezintă doar un mecanism populist, care nu face decât să ațâțe pornirile primare.

În Belgia, așadar, nu e permis referendumul, cu atât mai puțin de un asemenea tip precum cel dorit în România de PSD, Coaliția pentru Familie, BOR și dreapta religioasă. De ce? Pentru că un referendum poate fi folosit pentru a stimula cele mai joase instincte. Se poate pune, de pildă, una din următoarele întrebări:

Cunoaștem deja răspunsurile. La toate astea se adaugă cei obsedați de scăderea natalității (cum sunt și reprezentanții CpF) și care doresc un minimum de 2,1 copii pe cuplu. Spun ei că doar așa se perpetuează specia și că numai așa vom supraviețui, înmulțindu-ne, în fața tăvălugului musulman.

Idei de echilibru biologic planetar plămădite din rezumate de articole.

Obsedații cu familia tradițională ar trebui însă să lase lumea în pace, o spun eu în cunoștință de cauză. Eu am doi copii adulți, nu pun poze cu ei pe Facebook, suntem prieteni buni și suntem cu toții în favoarea legislației avortului.

Recunosc, însă, n-am decât doi, îmi lipsește 0,1%.

Ah, iar Parlamentul European a votat recent o rezoluție prin care Polonia este somată să respecte drepturile fundamentale ale cetățenilor, printre care „drepturile sexuale și reproductive”. Rezoluția a fost votată de o majoritate a eurodeputaților, inclusiv grupurile transnaționale ale socialiștilor și ALDE, adică echivalenții celor care în România sprijină demersul CpF.

Cum ar veni proverbul: „Păun la Strasbourg, dar vacă gestantă la tine-n târg…”

Gândește-te la acest caz flagrant: Brexit, un exemplu de falsă democrație. Cu toții am văzut bucuria dreptei neocon vest și est-europene de după referendumul care va scoate Marea Britanie din UE.

Jubilau aceștia că poporul britanic și-a „exprimat suveran" prin referendum dorința de a se rupe de mașinăria birocratică a Uniunii Europene (UE fiind în realitate cea mai pașnică și reușită construcție transnațională din istorie și care finanța în bună parte regiunile sărace din Anglia).

În 2016, 52% din votanții britanici (din care o bună parte regretă, pricepând acum catastrofa) au bifat „Leave”.

Realitatea referendumului britanic este însă foarte nuanțată: deceniile de presă controlată în Marea Britanie de Murdoch (echivalentul lui Berlusconi sau Voiculescu sau Vîntu) au manipulat o populație cu un nivel scăzut de instrucție și care nu se hrănește intelectual decât din tabloide și TV.

Campania în favoarea „Leave” s-a făcut pe baza unor minciuni crase, deformări ale realității și mituri urbane. Poporul tâmpit și mințit de presa manipulatoare nu se găsește așadar doar în România, ci și în Anglia, Italia, Ungaria etc.

Dar, dincolo de asta, inițiativa premierului britanic de atunci, David Cameron, de a propune un referendum cu vot majoritar absolut (adică tot ce e peste 50% e decisiv) a fost extrem de rău calculată.

În condițiile în care nici mulți oameni instruiți nu înțeleg funcționarea instituțiilor și a construcției europene, a pune la mezat soarta Angliei și a continentului, lăsând-o pe mâna gloatei cu o majoritate de două procente, totul manipulat de presa populară agresivă, a fost un act de sinucidere politică și inconștiență ireparabilă.

O chestiune atât de complexă trebuia votată în mai multe etape, punând un prag al participării și al votului foarte ridicat. Sau nu trebuia, pur și simplu, pusă la vot popular.

Ce s-a întâmplat atunci nu se numește democrație, ci inconștiență. Nu e nimic elitist sau disprețuitor pentru bunii oameni muncitori în a constata asta. Fetișul referendumului este doar o armă populistă. La urma urmei, cum am spus mai înainte, dacă după același principiu i-ai pune pe oameni să voteze în chestiunea reintroducerii pedepsei cu moartea, rezultatul ar fi cunoscut dinainte: DA.

La fel, întrebați dacă șomerii ar trebui puși cu forța la munci publice, majoritatea votanților ar răspunde: DA.

E o falsă idee a democrației să dai pe mâna mulțimii, cu două căsuțe DA sau NU, chestiuni atât de complexe precum Brexit sau definirea familiei, pe care după aceea mulți din votanți recunosc că nu le-au înțeles.

În Franța, de pildă, Marine Le Pen promitea că dacă va ieși președinte (în 2017) va organiza un referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea.

La scară mai mică, lucrul a fost verificat și într-o țară ca Slovenia, altminteri bun elev UE, unde guvernul a pus prin referendum populației întrebarea daca e de acord cu construirea unei moschei in capitală, Ljubljana. Evident că răspunsul populației, invalidat de altfel de Curtea Supremă, a fost negativ.

Sigur, practic peste tot referendumul nu are, în general, o valoare legală, ci e doar consultativ, însă el îi poate influența pe legislatori, mai ales acolo unde sunt cunoscute datele votului regional.

Există și țări, precum Elveția, în care referendumul rămâne un pivot central al vieții politice. În general, însă, politicienii sunt de acord ca referendumul, chiar atunci când nu are o valoare legală, poate deveni o simplă manevră populistă.

Una din cele mai aspre critici împotriva utilității referendumului a venit de la politicianul britanic, fost Comisar European și ultimul guvernator britanic al Hong-Kong-ului, Chris Patten, actual cancelar la Universitatea Oxford.

Omul a spus: