Apartamentul săptămânii din București: casa din Grozăvești din care nu scapi cu viață

Salut, sunt Radu Negoiță și sunt arhitect. Am făcut pagina de Facebook Case strâmbe pe radar, ca să-ți arăt cum și dacă îți iei țeapă cu apartamentul nou pe care ți-l cumperi. În rubrica asta îți arăt ce înseamnă superofertele bombă de apartamente noi din România și-ți traduc cu ce probleme vin hărțile alea colorate cu viitoarea ta casă.

Partea cea mai mişto la blocul ăsta nou din Grozăveşti e că multe dintre apartamentele cele mai proaste deja s-au vândut, aşa zice site-ul complexului. Inclusiv cel la care mă voi referi. Că tot vin sărbătorile, simt compasiune pentru cine a muşcat-o.

În ansamblu blocul mi-a părut ciudat, aşa că am întrebat un structurist cu experienţă ce crede. Omul mi-a zis că, dacă nu e cumva o glumă la mijloc (la telefon mi-au zis că e deja construit), poţi face o listă lungă cu pericolele care te pasc.

Diferenţa principală dintre Staţia Spaţială şi orice bloc este că al doilea stă pe pământ, adică depinde de cum, când şi dacă suportul lui (care e moale) se tasează. Pentru treaba asta un bloc lung se face pe tronsoane, că e de preferat să se afunde lent o bucată închegată (ceva care arată ca un calup închegat de piese Lego) decât să se îndoaie apartamentele de la mijloc.

Aia face un rost de tasare, permite fiecărui tronson să se mişte independent, pentru că acolo planşeul, fundaţia şi pereţii se întrerup. Un tronson este delimitat de două rosturi de tasare – rostul e acolo unde se dublează structura. Nu e cazul aici. Mai mult, ce se vede se poate rupe, deoarece mişcările seismice acţionează pe mai multe direcţii. Dacă ai face forma blocului de faţă din gelatină şi ai agita-o în palmă s-ar rupe fix în punctul unde conturul este cel mai subţire: la mijloc.

Apartamentul la care bălesc e o capodoperă: cum intri iei în faţă un perete sau pe colocatarul care are ghinionul să parcurgă holul în momentul în care vii tu acasă. Holul este îngust, dar suficient de lung încât să poţi spera degeaba că îl poţi folosi pentru depozitat haine. Ai loc să ţii un pantofar sau să îţi baţi un cui de agăţat gecile, dar nu îmi pot imagina unde ai putea să îţi ţii restul de haine. Conformaţia e decomandat de proastă, că rezultatul a ieşit sucit, dar strâmt.

După ce scapi de caznele din vestibul te reverşi în zona de zi, unde găseşti livingul, care e o plăcere: te lăfăi în 14 metri pătraţi – dacă ai grijă şi nu mai e altcineva care să te încurce, poţi să te tăvăleşti pe canapeaua aia, ca să simţi opulenţa până în măduva oaselor: piele ecologică, boss! Aici meniul e complet, că ai în colţul ăla în zig-zag şi un loc de luat masa care oricum nu mai avea loc în bucătărie. Stă fix sub grinzile alea mari care îţi zboară aiurea pe deasupra capului (nu îţi face griji, în plan nu se văd).

Dacă a pus pe plan locul de luat masa înseamnă că s-au gândit că o să găteşti. Nu prea mult, însă: bucătăria e ceva fin, ideală pentru umplut farfurii cu dâre decorative de sos, bucăţică de brânză tăiată cu atenţie şi fir de mărar, ca în cele mai rafinate locuri de unde pleci nemâncat din Europa.

Zic că e important că încap în ea cei doi stâlpi, că restul sunt echipamente dispensabile – plita şi spălătorul sunt puse cu furca unde s-a nimerit, iar în loc de un blat civilizat ai două bucăţi de blat inutile. În plus, aici va trebui să intri cu duhul blândeţii activat, că graba te poate arunca în plonjon peste singurul loc unde îţi poţi ţine uscătorul de vase. Nu se recomandă prezenţa a mai mult de o persoană în bucătărie, deci ai interzis la „neuken in de keuken”.

Baia e şi ea ca o comedie cu vânătăi. Colţuri da, maşină de spălat nu, că oriunde ai pune-o, ar fi în drum: lângă cadă nu, că o iei în braţe când intri, lângă WC nu, că te freci de ea când te aşezi pe tron. Cel mai bine ar fi să îi găseşti loc în colţul ăla din dormitor care seamănă cu botul unui avion Concorde, că oricum nu poate încăpea nimic altceva acolo.

În fine, şi maşina ar fi bine să aibă baza triunghiulară sau măcar romboidală, că n-avem unghi de 90 de grade. Peste ea fii pregătit să pui un alt lighean în care să îţi ţii hainele, pentru că în casa asta nu încape nici măcar un singur dulap (dacă excluzi locul de noptieră şi posibilitatea de a-l ţine în living). Nouă metri pătraţi întregi bine folosiţi. Încă ceva: lăţimea patului din plan e trişată: un pat de două persoane normal e lat de minimum 1,40 de metri, ceea ce înseamnă că îi rămâne, la stânga şi dreapta cumulat, un metru. Adică 50 de centimetri pe fiecare latură. Frecuş şi urme pentru oricine are gamba mai lată decât un salam de Sibiu.

Apropos, ansamblul rezidenţial se numeşte Royal Residence, iar denumirea e bine aleasă, pentru că sunt sigur că aici găseşti exact genul de condiţii de confort pe care le caută toate feţele încoronate ale Europei, de la Regina Regatului Unit la prinţul Haakon al Norvegiei.

Bomboana de pe colivă: îl bănuiesc pe dezvoltator că are în portofoliu şi o firmă de pompe funebre, că altfel nu-mi explic cum de a ignorat atât de hotărât normele de care se ţine cont la scenariile de protecţie la incendiu. Blocul ăsta e probabil cel mai potrivit loc din Bucureşti pentru repetarea dezastrului de la Colectiv. Căile de circulaţie sunt prea înguste pentru a permite evacuarea în siguranţă, distanţele din anumite puncte până la scări sunt prea mari, iar pe traseul către casa scării întâlneşti sugrumături şi colţuri puse acolo să te agăţi în ele când fugi de foc.

Concluzie: l-au făcut fără autorizaţie de construire sau autorităţile nu le-au cerut prin Certificatul de Urbanism scenariul de securitate la incendiu. După cum arată, l-au lucrat şi fără arhitect, şi fără structurist. Fără logică, fără foaie, pix, fără minte. Fiţi cu băgare de seamă, Doamne ajută!

P.S.: Din raţiuni (ce nu au legătură cu nesimţirea sau corupţia) ce ţin de confort şi calitate a perspectivelor, în Europa se fac blocuri cu forme ciudate. Diferenţa e că acolo, forma e controlată, iar riscul se gestionează conform cu normele în vigoare.