Am fost profesor la țară în România și a fost mult mai tare decât îți poți imagina

Am absolvit Facultatea de Litere în 2008. Criza nu începuse încă, preţurile proprietăţilor creşteau ca Făt-Frumos, adică artificial, se dădeau credite doar cu buletinul, România era bine şi tot românul prospera. Admis la master la buget şi cu bursă, cursuri doar sâmbăta şi duminica, singura opţiune pentru mine era învăţământul. Mai ales că guvernul aprobase creşteri salariale de 50%, cu nu se ştie de unde bani.

M-am dus, deci, la titularizare, cu dosar cu şină, copii legalizate, certificate, chitanţe şi un bagaj nealterat de cunoştinţe inutile, acumulate în trei ani de studiu intens. Am luat 8.50, o notă onorabilă pentru un proaspăt absolvent. Cea mai mare notă din grupa mea şi cam a cincea din an, din câte îmi amintesc. Pe lângă absolvenţi, mai dădeau examen şi cei rămași din anii precedenţi, vreo trei sute de candidaţi, inevitabil mai bine pregătiţi. Cum-necum, aveam a 30-a notă în judeţ, la 22 de posturi titularizabile. Nici o şansă să mă titularizez, dar aveam şanse mari la posturi temporare, pe un an. Evident, la ţară.

Judeţul Suceava este al doilea din România, ca suprafaţă (de la Siret la Poiana Stampei sunt 142km), deci nişte geografie locală era destul de utilă, pentru că nu aveam permis de conducere (nu am nici acum) şi rutele trenurilor personale se anulau din lipsă de clienţi. Am optat pentru cea mai apropiată comună, să-i spunem X, la o şcoală aflată la cinci kilometri de casa părinţilor mei. Un an de zile am făcut naveta cu bicicleta sau pe jos.

Comuna X e practic un drum lung de zece kilometri, delimitat de graniţa cu Ucraina, pe de o parte, şi de lunca unui râu, pe de altă parte. Principala ocupaţie a oamenilor apţi de muncă rămaşi în sat era contrabanda cu ţigări. De exemplu, într-o dimineaţă mergeam la un meci fix când se făcea o captură de ţigări la o casă. Next, ucrainene. M-am dus la un jandarm şi i-am cerut foc. Doar că și eu aveam exact Next ucrainene. A fost aşa de şocat încât nu mi-a zis nimic, mi-a împrumutat bricheta şi mi-a urat o zi bună, iar eu mi-am dat seama mult mai târziu pe lângă ce am trecut.

Copiii din sat erau în majoritate covârşitoare crescuţi de bunici sau de fraţi mai mari, pentru că părinții lor erau plecaţi la muncă în Europa.

Peisaj frumos, trecui râul, trecui valea, îmi tăie mândruţa calea. Mândruţa era în acest caz directoarea şcolii, o profesoară fără gradul I, 40 plus, uşor nemăritată şi uşor instabilă. De la prima şedinţă am înţeles că nu era tocmai agreată de personalul şcolii, şi cu atât mai puţin de localnici. Rezista totuşi în funcţie, în primul rând din cauza lehamitei tuturor celorlalţi profesori (fără excepţie, fiecare profesor titular al şcolii fusese director măcar un mandat) şi în al doilea rând din cauza lipsei totale de implicare a Primăriei în şcoală.

Mi s-a mai dat şi un sfat preţios, de către o învăţătoare bătrână, care mi-a fost dacă nu ca o mamă, măcar ca o bunică, mătuşă, ceva: „Măi, băiete, tu să fii numai ochi şi urechi la ce spune domnişoara director! Cum zice ea, tocmai pe dos să faci tu, şi tare bine are să-ţi fie!". Avea dreptate, dar nu aveam de unde să ştiu la început.

Pentru că era o şcoală mică, cu puţini elevi şi personal oricum insuficient, am avut o catedră-caleidoscop: franceză, română, latină, muzică, desen, dirigenţie. Cinci materii, șase planificări, trei cercuri pedagogice de frecventat, șase rubrici în catalog, medii, note, planuri de lecţie, lecţii deschise. Dar şi spor de izolare (10%), dirigenţie (10%), al 13-lea salariu, primă de instalare. În primul an de învăţământ am câştigat cel mai bine dintre toţi cinci cât am stat în sistem.

Colegii mi-au profeţit că, pentru că-s tânăr, mă voi integra mai uşor între elevi. M-au povăţuit să găsesc ceva cu care să le captez atenţia şi să le vântur pe la nas interesul în fiecare moment sensibil. Cu băieţii a fost uşor: fotbal. Jucăm fotbal azi pe teren? Da, dacă nu-mi deranjaţi ora şi toată lumea are tema pentru acasă la zi. Nu-mi venea să cred, cei mai dificili elevi erau mieluşei la franceză, română sau muzică.

Apoi s-au supărat fetele, că de ce nu fac nimic cu ele. Mi-am adus aminte că predau muzică. Aşa că am făcut cor. În toată regula, patru voci, armonii, intercalări, sincronizare. Pentru serbări repetam câte o lună înainte, se minunau bietele bunici de rezultate, nu mai zic de colegi.

De mare folos mi-au fost penticostalii. Deși erau o comunitate-în-comunitate acolo, erau săritori, disciplinaţi şi energici, încă din şcoală. Fetele în special. Plus teoria muzicală de la adunările lor, şi atmosfera relaxată din comunitate. Am cântat cu elevi penticostali colinde de Crăciun, cântece patriotice, chiar o melodie de galerie a lui Liverpool.

A fost idilic primul meu an de profesorat. Mergeam prin sat şi bătrânii îşi scoteau pălăria din cap – „Bună ziua, domnu' profesor!". Jucam fotbal la o echipă din satul vecin – aveam galerie la meciurile de acasă, toţi băieţii de la a cincea la a opta. La sfârşitul anului şcolar am primit nenumărate cutii de bomboane, sticle de băutură şi vânjoase strângeri de mână.

Am avut şi propuneri de meditaţii la domiciliu. Le-am refuzat politicos, am invocat conştiinţa didactică: „Doamnă, mai mult decât l-am învăţat la clasă, n-are ce-nvăţa de la mine!". N-am lăsat niciun corigent (nici măcar pe Stănescu, care lipsise la teză), n-am intrat în niciun conflict social, nu m-am certat niciodată cu vreun părinte sau coleg de cancelarie.

Inerentele înţepături cu direcţiunea au pălit în faţa definitivatului pe care mi l-am luat en fanfare, şi fără ajutorul nimănui. În anul următor, pentru că nu am primit continuitate în aceeaşi şcoală, cum era de aşteptat, m-am dus iar la titularizare şi am prins alt post temporar, la oraş. Dar asta e altă poveste.