Carte: Imigranţii - Ioana Baetica

Am citit primul roman, „Fişă de înregistrare” (2004) al Ioanei Baetica acum cinci ani. Mi-l aminteam ca pe o labă estetizantă, fără cap, coadă, miză sau rost. L-am recitit acum, împreună cu noul ei roman, „Imigranţii” (2011). Nu știu dacă autoarea a avut parte de vreo întâlnire signifiantă de gradul patru în toți acești ani, însă cert e că diferenţa între cele două volume e ca de la cer la pământ.

Mă întreb dacă Ioana s-a plictisit monstruos când și-a scris prima carte, căci eu sigur m-am lâncezit citind două sute de pagini. Personajul feminin Vlada se droghează cu tot ce prinde şi face sex dezlănţuit cu unu’ Cristi, căruia îi linge urina şi-i înghite părul pubian. Apoi Vlada îi scrie un mail lesbian unei Raluca, cu care nu înțelegem neam ce se întâmplă. După care Vlada îl iubeşte pe unu’Craig, care o cam plimbă cu vorba şi se fute cu unu’ Mihnea, care e cam pămpălău, dar cântă superb la vioară. Vă dau doar nume, pentru că exact cu asta rămâi după ce ți-ai pierdut câteva ore bune din viață, urmărindu-le cum pâlpâie din paragraf în paragraf. Dincolo de ele nu există pic de consistenţă.

Vlada n-are nimic de spus, nimic de făcut, nu i se întâmplă nimic. Iar toate aceste lucruri sunt redate în fraze interminabile, fără noimă, despre cum s-ar sinucide – dar nu o face, despre ce tripuri are ea când ia droguri – nimic mai plictisitor, despre ce i-a mai căşunat recent şi despre cum se simte ca un container de gunoi – dar aici să știți că și pubelele au sentimente. Pe scurt, e plin de cele mai crunte clişee ale literaturii douămiiste, adunate într-un buchet narativ îmbibat în poezie fracturistă, ca să pară interesant.

Merită să citeşti cele două cărţi una după alta, pentru că abia atunci poţi aprecia valoarea intrinsecă a noului volum și saltul imeeeens de la nonsens la naraţiune bine construită. Nonpersonajele se transformă în oameni vii, pe care ţi-i poţi imagina, delirul inutil devine proză cu premisă, dezvoltare şi încheiere. E aproape ca și când un magician chiar ar scoate, de nicăieri, un iepure din pălărie.

Fiecare personaj din „Imigranții” s-a integrat, pe merite proprii sau nu, într-o clasă socială, unde îşi urmăreşte propriul traseu, mai mult sau mai puţin spectaculos. Unii au făcut-o așa cum sare peştele-n apă, alţii rămân ouă de cuc. E cumva mişto că autoarea nu încearcă să susţină nici că Anglia e ţara-gazdă perfectă, dar nici nu bate moneda pe „fie pâinea cât de rea/tot mai bine-n ţara mea”. Așa ca-n viață, fiecare e responsabil pentru chestiile pe care le face. Iar exerciţiul de a reconstitui limbajul şi modul de a gândi cinci oameni între care diferențele sunt atât de mari cam ca între cele două cărți e un exercițiu de scriitură al naibii de bun.

O dată îl avem pe intelectualul lucid – Răzvan, pe pseudo-artista Maria, pe omul de afaceri sensibil și proaspăt divorțat –Traian, pe femeia de vârstă mijlocie de la țară – Sabina și pe țiganul lăutar Gruia. Prin succesiunea punctelor lor de vedere, Baetica reuşeşte să facăun tablou realist al societăţii, de la boema artistică şi şabloanele corporatiste, până la lumea modestă a periferiei. Ba chiar se dovedește a fi capabilă de ironie fină şi inteligentă ironie. Există acolo un „eu” observator care taxează acid fiţele şi preţiozitatea Mariei. Modul în care Traian este agăţat, apoi expediat după o lună de Simona, oportunista româncă, e savuros. Apoi vine domnul Ferguson, care, deși detestă imigranții, e muribund și îşi lasă averea menajerei românce Sabina doar ca să-şi sfideze fiul delincvent. Prejudecata „ţiganului hoţ” e ilustrată fenomenal. Bietul lăutar Gruia e suspectat că a furat banii din casa restaurantului sârbesc la care cântă, dar adevăratul hoţ de dovedeşte a fi Victor, „marele revoluţionar de la 1989”, care e un personaj capabil să salte în toate straturile societăţii şi uneşte cele cinci părţi ale cărţii.

Bine, nu vreau să ridic lucrurile în slavă prea tare. Și în cartea asta mai scapă câte un „Orele-cetacee, orele-ziduri construite minuţios minut de piatră cu minut de piatră, în care prietenii mei sălăşluiesc” – şi asta m-a făcut să casc, dar e bine că Baetica a învățat să-şi ţină sub control această nevoie de a umple proza cu ejaculaţiuni liricoide neinteresante.

Zilele trecute m-am întâlnit cu ea la o cafea, ca să discutăm despre cele două romane.

VICE: Au trecut şapte ani de la prima ta carte. De ce o pauză atât de lungă?

Ioana Baetica: O carte bună are nevoie de germinare îndelungată. Dar am fost și ocupată cu o grămadă de alte lucruri: m-am mutat în Marea Britanie, am început un doctorat, am făcut un copil şi am fondat un proiect, menţionat şi în prima parte e cărții.

Un proiect de hedonism al ideilor. Ce înseamnă asta?

Se numeşte Lectures on Everything şi încearcă să creeze un spaţiu destins de dezbateri pe probleme foarte vaste. Aleg teme care mă interesează, mă documentez ce ziarişti, scriitori etc. s-au ocupat serios de ele și îi invit în oraş. Țin o conferinţă de-o oră într-un conac superb, apoi continuăm polemica alături de zeul Bacchus, până noaptea târziu.

Deci, prima parte a romanului Imigranţii e mai autobiografică decât pare. Tot ea susţine că în România există închisori militare CIA, black sites, unde sunt torturaţi civili. E adevărat?

Asta se cercetează. Am studiat un raport extrem de serios întocmit de Fundaţia Reprieve, care susţine că astfel de închisori ar exista în România şi în Polonia. După cum vezi, nici eroul nu e sigur, caută răspunsul.

În ce măsură sunt celelalte patru personaje faţetele tale?

Aş vrea şi eu să aflu. Cred însă că personajele în care nu pui nimic din tine îţi ies cel mai bine, pentru că ești obiectiv, le tratezi ca şi cum ar fi nişte oameni separaţi, pe care vrei să-i cunoşti.

Prima ta carte a fost îndelung criticată. Lumea a cârtit din cauza sexului pasional din primele pagini; mie nu mi-a plăcut intriga dezlânată. Tu ce părere ai?

Cred că o parte din critici sunt meritate. E dezlânată, ideile din ea nu sunt duse până la capăt. E un exerciţiu de începător, care a avut norocul (sau nenorocul) de a intra în valul interesant al prozatorilor din colecţia Ego. Proză. Nu înţeleg de ce toată critica s-a oprit la primele 12 pagini, dintr-o carte de 200? La fel mi s-a întâmplat acum, când un domn critic a citit primul capitol, povestea intelectualului, şi mi-a etichetat cartea ca fiind „elitistă”, deşi capitolele patru şi cinci vorbesc despre o menajeră de la ţară, respectiv despre un rrom marginalizat.

Mai nou, elitismul e ceva rău?

Da, e un semn că-i desconsideri pe cei aflaţi mai prejos decât tine, fie pe plan intelectual, fie pe plan economic. Iar eu am tratat aceste două personaje cu cel mai mare respect şi înţelegere.

Mi-a plăcut revoluţionarul Victor Preda care face legătura între capitole şi cei cinci imigranţi și care la final se dovedeşte a fi un impostor şi un hoţ. Ce a inspirat acest personaj?

Odată, am fost servită de un chelner român, imigrant, care s-a dat drept una dintre figurile importante ale Revoluţiei, dispărută brusc în anii de după. Acesta a fost punctul de pornire pentru Victor.

Ai un mod diferit de a prezenta fiecare personaj: la persoana I, contrapunctate de remarcile unui narator, prin interviuri.

Am nevoie de personaje vii, de oameni cărora să le pun întrebări şi care să-mi dea răspunsuri. La Gruia, ţiganul, m-a ajutat scriitorul Adrian Schiop, doctorand pe tema manelelor; mi-a sugerat anumiţi termeni adecvaţi limbajului ţigănesc.

Romanul Ioanei Baetica, Imigranții, a fost publicat la editura Polirom și îl puteți găsi în orice librărie.