Ce face un party să fie istoric

​Foto: Vlad Brăteanu

Să fim serioşi n-o să prindem niciunii o petrecere din Londra interbelică în care Eddie Tatham ciocnea un pahar cu Fred Astaire în zona numită Clubland, nici n-o s-o ardem prin Stu​dio 54, clubul new-yorkez care a ridicat ştacheta pentru petrecăreţii americani din anii '70. Dar şi cei mai extrovertiţi dintre noi au doar câteva petreceri la activ care le rămân întipărite în minte pe vecie, despre care le povestesc cu nostalgie altora într-o seară mai lentă de club, despre care o să le spună nepoţilor când o să li se pară că tineretul nu se mai distrează la fel de mişto ca-n primul deceniu din anii 2000. Aia înseamnă #partyforhistory! Şi, deşi e greu să pui pe hârtie diferenţele dintre petrecerea vieţii tale şi team-building-ul ăla jalnic care s-a încheiat în holul unui hotel din Buşteni, uite câteva semne care mi-au indicat mie de-a lungul timpului c-am fost la o petrecere care i-ar fi dat palpitaţiii lu' Amy Whinehouse.

Şi asta se aplică şi tipilor. Cu toţii am avut la un moment dat senzaţia aia într-o seară de club în care ne venea să luăm în braţe DJ-ul, de parcă eram o babă la Surprize, Surprize care-şi vedea pentru prima dată nepotul. Şi dacă nu-ţi plac DJii, sigur aveai un chitarist sau vocalist căruia îi erai recunoscător de parcă te-ar fi scos de sub dărâmături după cutremur, pentru că ţi-a resetat o lună întreagă de muncă sau şcoală de pe creier. Şi ajungi la el sau ea, îmboldit de adrenalina şi endorfina din sânge şi-ţi pierzi orice urmă de coerenţă. Îi urli un „Romania loves you" sau „eşti bravo", după caz, şi pici înapoi în masa de petrecăreţi anonimi, puţin buimac.

Alternativa la serile istorice alături de artistul ăla cu care the photoshopezi în poze de Facebook, e aia în care, deşi pleci cu ideea că te duci degeaba, că nu ştii trupa, că e un puştan anonim din Ţara Galilor, de fapt te distrezi datorită oamenilor. Deşi iniţial faptul că auzi bass-ul în gât ar trebui să fie în detrimentul socializării, trăim în secolul în care oricum toţi oamenii care ţi se par cool merg la aceleaşi petreceri din aceleaşi cluburi, deci faptul că te duci şi tu acolo sporeşte şansa să dai de genul de oameni care o să-ţi salveze noaptea, oricât de varză sau tare ar fi muzica. Plus că ai o scuză să nu le reţii numele, că aşa-i la petreceri.

În principiu, contează să arăţi bine la începutul unei petreceri, dar dacă rămâi imaculat până la sfârşit, înseamnă că eşti la fel de distractiv ca un nazist gramatical la un concert de rap. O petrecere istorică implică să ajungi la afterparty cu tenişii murdari ca după taifun, să miroşi ca după o plimbare cu autobuzul şi să ai febră musculară cel puţin la gât şi la glezne. Şi, în ciuda tuturor ăstora, să te simţi bine, pentru că numai o petrecere bestială face oboseala să pară bună.

Da, ştiu ca probabil te simţi techie şi citeşti articolul ăsta de pe o aplicaţie, dar o petrecere bună nu e una în care stai cu botu-n Whatsapp. În plus, nimic nu strică un afterparty de apartament, ca cineva care se apucă să bage videouri „funny" cu ţărănoi ruşi, comedianţi sau pisici ameţite în locul muzicii. Singura tehnologie de care ai nevoie acolo e subwooferul şi mp3-ul tău.

Asta dacă petrecerea ta perfectă e fără after. Dacă sindrofia ta idilică continuă mult după ce răsare soarele şi se duc oamenii plictisitori la job, o să trebuiască să fii creativ şi să faci reţeta aia tipică de petreceri în care trânteşti tot ce găseşti în frigider într-o tigaie şi faci o omletă care ar face-o pe Oana Roman să plângă cu lacrimi de ulei de palmier, din care vor mânca toţi cei care au mai rămas. Şi ce e mişto e că toţi vor fi atât de epuizaţi şi fericiţi după party, că îţi vor lăuda talentele culinare inexistente.

Dacă ai îndeplinit toate condiţiile de mai sus şi tot nu ţi s-a părut petrece​rea istorică, atunci ori eşti oleacă prea pretenţios, ori eşti Radu Mazăre.

Mai citește despre petreceri:
​Petrecere cu spumă cu armata în tartan ​Am mers la o petrecere de pugs ​Nu e petrecere până nu pocnești un pește