Iarba și bunele maniere – Prăjeala din pădure

Craciunul acesta, fără să-mi dau seama,  mi-am aprins un joint în același loc unde am fumat prima oară iarbă. Amintirea nu mi-a venit în timp ce fumam. În schimb aveam un sentiment de déjà-vu. În timp ce stăteam chircit lângă ușa din spate a garajului, m-a luat panica de la gândul că o să intre tata și o să mă prindă la fel  ca la 14 ani. Tata fiind un cititor avid al secțiunii Weediquette, nu și-ar bate prea mult capul cu mine acum, dar la 14 ani aș fi avut de înfruntat o furtună de nervi. D-aia trebuia să-mi gasesc refugiu în natură.

Eram puștiul cel nou la școala din zona unde locuia tata și până în primavară nu-mi facusem niciun prieten, așa că m-am înscris în echipa de atletism, ca să am cu ce să-mi ocup după-amiezele. Pentru că nu mai participasem la sporturi organizate până atunci, am fost luat prin surprindere de seriozitatea cu care ceilalți colegi tratau activitațile fizice. Antrenorul nostru era un tip scund care cel mai probabil și-a încheiat cariera când a descoperit plăcintele de supermarket. Ne punea să alergăm, să mărșăluim în pas alergator și să sărim ore în șir, sau așa mi se părea mie și putea să deosebească puturoși de atleți, iar eu întarziam cam la fiecare antrenament, inclusiv în ziua când s-au dat uniformele. Drept urmare, tot sezonul am purtat echipament de fată, marimea M. Mă schimbam într-o zi inainte de antrenament  (întârziasem ca de obicei), când un puști de la ora de mate a intrat  în vestiar. M-a văzut și m-a întreabat: „Bă, tu ăsta nou din Afghanistan sau de unde-oi fi, vrei să chiulim și să mergem să băgăm o pipă?” Știam că nu era din echipă, deci doar eu mă riscam, dar am acceptat.

În timp ce traversam pădurea de langă pista de atletism, am văzut că pe teren erau de vreo două ori mai mulți oameni decât de obicei și că jumătate dintre ei aveau uniforme diferite. Îi zic puștiului de la ora de mate: „Să-mi bag pula! Azi era cursă, in morții ei”. Ăsta a început să râdă și am continuat să mergem. Ne-am găsit un loc bun și am fumat trei pipe și un cui în vreo 15 minute. În tot acest timp mă panicam și mă spărgeam din ce în ce mai tare, conștient că va trebui să particip la câteva curse. Într-un final i-am mulțumit tipului și pe un ton eroic i-am spus: „ Am o cursă de alergat” , după care am băgat viteza spre ieșirea din pădure.

Antrenorul m-a ginit imediat ce am ieșit dintre copaci. Am sprintat spre el și când m-am apropiat destul i-am vazut sictirul de pe față. S-a prins că eram spart de la ceva, dar n-a zis nimic și nici nu m-a trimis acasă. Mi-a zis după: „Ar fi bine să alergi ca dracu’ la 400 de metri ștafetă. Începe în 90 de secunde”. M-a îndrumat către ceilalți trei coechipieri de pe pistă , care aveau aceeași expresie iritată ca antrenorul. Nu întrezăreau vreo mare performanță din partea lui T. Kid. Le-am depășit așteptările cu un mediocru loc doi în cursă, cu care nici nu am câștigat, dar nici nu ne-am făcut de râs. Pentru mine a fost o victorie totală.

Din acel moment, am început să fumez in pădure cu diverși, înainte de fiecare antrenament sau cursă, întotdeauna în uniforma mea de fată. Era prima oară când fumatul ierbii mă ajuta să cunosc oameni și avea să devină baza tuturor prieteniilor mele până în momentul de față. Îmi placea și faptul că puteam să merg la antrenamente fumat și nimeni nu se prindea, dar după o vreme nu-mi mai ardea să alerg spart, așa că am renunțat la atletism pe la jumătatea sezonului, eliberându-mi astfel după-amiezele să lenevesc în câmpuri mult mai verzi.

În vara aceea, m-am mutat în alt oraș, unde pădurea era un focar de drogați adolescentini. Gaborii știau ( așa cum am menționat într-un post anterior de Weediquette), deci codrul nu mai era un loc de evadare. Am început să mă reintegrez în natură când m-am mutat în Philadelphia cu facultatea și frecventam cel mai mare și nelegiuit sistem de parcuri municipale din țară. Cam în tot parcul Fairmount, puteai să fumezi un blunt sau să comiți orice fel de crimă sordidă și nimeni nu te vedea sau pur și simplu nu te freca la icre. Totuși era plin de indicii că nu erai singur în această sălbăticie: filtre de cuie, cutii de bere și prezervative erau prezente în fiecare loc mai ok. Puteai să auzi zumzăitul autostrăzii chiar și în cele mai îndepărtate colțuri ale parcului.

Când m-am mutat în New York, îmi lipsea parcul Fairmount, în ciuda tuturor defectelor sale, pentru că parcurile de aici erau foarte restrictive. După părerea mea un parc nu este un parc dacă nu poți să bei, să fumezi și să te joci cu mingea fără să strici picnicul cuiva. Era imposibil să găsești un loc retras în parcurile din New York, în special în zilele frumoase. Asta mă obliga să fumez în casă și așa a trebuit  să folosesc metode mai drastice ca să-mi iau doza de natură. Nevoia a devenit  mai accentuată pe masură ce imbătrâneam.

Într-una din primele dăți când am fost la drumeție in Delaware Water Gap, mă tripam pe acid și așa m-am îndrăgostit de acea zonă. De atunci am mai fost în câteva excursii acolo cu scopul de a mă relaxa și de a fuma în pădure singur. De fiecare dată când găsesc o stâncă de pe care se vede râul sau vreun copac căzut mai interesant, mă parchez acolo, aprind un mare joint și mă bucur de împrejurimile mele câteva minute. Vremea rea alungă vizitatorii, așa că eu explorez prin zăpadă și ploaie și ajung tot mai adânc în pădure. Risc să ajung într-o situație asemănătoare cu filmul „127 de ore” de fiecare dată, dar dacă această catastrofă se va întâmpla într-una din excursiile mele de fumat, voi posta pe Instagram o poză liniștită ca cele de mai sus, în timp ce voi urla după ajutor pe fundal.

Inevitabil, mereu ajung înapoi în oraș, înghesuit de ziduri interminabile, și trag cu urechea la conversații stupide oriunde m-aș duce. Când nu lucrez, aștept cu nerăbdare următoare oportunitate să mă îndepărtez de taclale și să ajung in pădure, unde nimeni nu vorbește și norii de fum se mișcă mai încet când zboară spre cer.

Traducere: Mihai Alexandru

Anterior: Iarba și bunele maniere - Am fost în Denver în prima zi în care s-a legalizat iarba