Cum arată corupția dintr-un spital din Grecia în care am lucrat

Articolul original a apărut în VICE Grecia.

„Te pun la secția de analize de sânge, că pari deșteaptă”, mi-a spus directorul de la Resurse Umane și a chemat pe cineva din personal să mă ia să mă introducă. La scurt timp după, a venit să mă întâmpine o roșcată tunsă scurt, cu ochelari cu rame alb-negru și ruj roșu aprins, și m-a condus la biroul unde avea să înceapă rezidențiatul meu de doi ani ca asistentă medicală.

Cred c-aveam vreo 21 de ani, când programul de internship-uri de la universitate mi-a dat ocazia să lucrez în unul dintre cele mai mari spitale de stat din Atena. Nu eram super încântată de alegere, dar poziția se plătea, ceea ce însemna că puteam să renunț la jobul meu de chelneriță la cafenea. Așa că, într-o dimineață ploioasă de octombrie, am intrat pe poarta spitalului, am împins ușa grea, din lemn și-am adulmecat pentru prima oară sistemul steril de sănătate publică.

La scurt timp după, mi-am dat seama că spitalul e cel mai nasol loc de muncă. E o încăpere a durerilor nesfârșite, care miroase a moarte, cafea și antiseptice, în care trebuie să te confrunți cu cele mai rele și mai bune aspecte ale umanității, zilnic. Au trecut vreo nouă ani de-atunci, dar n-o să uit niciodată dimineața în care am văzut o tânără așezată pe scările care dădeau în curticica spitalului. Avea o expresie uluită și ținea un șervețel. Copiii ei mici se zbenguiau pe lângă ea și cereau biscuiți și suc.

În timp ce treceam pe lângă ea, am auzit-o repetând frust: „Copii, ascultați-mă, tati e mort.” Am simțit că se străduia să le redea conceptul de moarte, să-i facă să-și dea seama că n-o să-l mai vadă niciodată pe bărbatul care – până acum câteva ore – fusese printre ei. Nu mai avusesem niciodată o experiență indirectă mai șocantă, așa că am grăbit pasul.

După cum s-a dovedit, zilele la spital erau la fel. Oamenii urlau de durere, plângeau în camerele de așteptare, cărau sacoșe pline de hârtii medicale la cozi interminabile, vorbeau cu rudele la telefon. Și cafele. Un râu nesfârșit de cafele.

Când am început să lucrez acolo, mă afectau toate poveștile, simptomele și bolile tragice din jur, până-ntr-acolo încât am devenit ipohondră. Odată la 15 zile, puneam o asistentă să-mi facă niște analize generale de sânge, ca să mă asigur că sunt sănătoasă. În cele trei luni cât am lucrat în secția aia, nu știu câți doctori am consultat ca să-mi confirm că nu sufăr de cine-știe-ce boală incurabilă.

La finalul celor trei luni am fost transferată la altă secție, pentru că-i făceam probleme supervizoarei mele. Problema principală era că nu respectam orarul pe care-l stabilise ea pentru pacienți. De exemplu, pusese un bilețel prin care anunța că rezultatele analizelor vor fi comunicate pacienților după ora 12 – chestie care mie mi s-a părut amuzantă, din moment ce de multe ori primeam mai devreme rezultatele și-aveam destul timp să le transmitem mai departe înainte de prânz. Spre deosebire de asistenta de departament, suprasolicitată, dar mereu zâmbitoare, supervizoarea noastră își lua pauza zilnică de dimineață între 11 și 12, ceea ce însemna că lipsea o oră întreagă de la birou, „pentru cafea și un sandviș”. Eu n-aveam nimic de făcut, așa că de fiecare dată când își cerea cineva rezultatele, le dădeam și gata. M-a prins asupra faptului de câteva ori, iar cariera mea în secția de analize de sânge s-a încheiat.

Am fost transferată la Departamentul de Urologie al spitalului. Acolo lucrau patru rezidenți, împreună cu trei asistente auxiliare și trei directori, dintre care unul era pur decorativ; pur și simplu stătea pe-acolo și aștepta să iasă la pensie. Biroul medicilor era o încăpere foarte mică la etajul doi, mobilată cu patru birouri minuscule și câteva scaune.

Treaba mea era să completez fișele de internare și externare ale pacienților, să sigilez rezultatele pacienților și să aduc istoricul pacienților din dosarele spitalului, ori de câte ori era nevoie. Mai trebuia și să stabilesc orarul operațiilor și să ofer asistență secretarială. Una peste alta, era jobul perfect: aveam tot timpul din lume să beau cafea și să vorbesc cu prietenii pe Facebook.

Deși la început mi-a displăcut nițel, pentru că trebuia să stau într-o cameră minusculă, împreună cu alți zece oameni, ne-am obișnuit unii cu alții foarte curând. Doctorii sunt o specie aparte; pot să fie și sfinți și diabolici, paranoici și raționali, calmi și isterici, toate-n același timp.

Într-o zi, managerul s-a întors la mine și-a zis: „Aproape c-a venit momentul primei.” Apoi mi-a explicat că acum trei ani operase un pacient cu cancer de prostată. De-atunci, deși pacientul era complet sănătos, îl punea să facă un anume test o dată la două luni, la prețul de 200 de euro. Genul ăsta de chestie se întâmpla pe față în majoritatea clinicilor. Nu era nici prima, nici ultima oară, când am văzut un doctor mituit sau care-și minte pe față pacientul în halul ăsta.

Timpul petrecut acolo a fost o lecție de viață, întrucât în spitalele grecești se desfășoară mai multe intrigi și drame decât în toate sezoanele din House of Cards și Grey's Anatomy puse cap la cap. Acolo am aflat, de exemplu, că a oferi bani unui medic înainte de operație se consideră „corupție”, dar după operație e „un cadou de mulțumire”. Am învățat că banii nu sunt oferiți pentru procedură – doctorul e obligat s-o îndeplinească pe-aia. Banii cică se oferă pentru îngrijirea post-operatorie, chestie care, la rândul ei, li se cuvine. Doctorii erau, evident, conștienți de toate astea, dar creaseră iluzia că, pentru îngrijirea pacientului, e necesară mita. Unii pur și simplu stabileau un preț, alții erau mai discreți.

Câteodată cred că tot acest proces – care e endemic pentru sistemul grecesc de sănătate – le-a provocat pacienților ceva ce seamănă cu sindromul Stockholm. Cel mai bun exemplu de astfel de mentalitate pe care mi-l pot aminti e atunci când un bolnav de cancer a insistat să-mi dea 20 de euro „ca să te duci să-ți iei o cafea”. De fapt, ce voia să fac era să-i certific atestatul de handicap, ceea ce nu puteam să fac, fără semnătura unui medic. Atestatele astea se acordau în fiecare miercuri, pentru că atunci aveau medicii timp. Pacientul venise la mine într-o marți.

Tot ce trebuia să fac era să-i găsesc dosarul, să xeroxez certificatul vechi și să-l dau mai departe doctorului care se ocupa de înscrierea diagnosticelor, pe baza analizelor. I-am spus că, din partea mea, eu o să fac tot ce pot, dar va trebui să aștepte până când iese medicul din operație. I-am refuzat stânjenită banii, spunându-i că nu beau cafea.

Apoi mai erau reprezentanții companiilor farmaceutice. În fiecare dimineață, în fața birourilor medicilor, pe lângă pacienți se mai aflau trei sau patru bărbați și femei la costum, care așteptau. Nu știu dacă relația simbiotică dintre doctori și companiile farmaceutice a încetat, dar cel puțin cât am lucrat eu acolo, privilegiile pe care le promiteau reprezentanții farma erau scandalase. Cine la Hilton, festinuri în taverne, cheltuieli de călătorie acoperite pentru conferințe și tot felul de cadouri – de la cărți la ceasuri, toți doctorii, în funcție de vechime, puteau să ceară orice la schimb pentru prescrierea anumitor medicamente pacienților. Până și eu primeam cadouri, deși nu puteam să scriu rețete.

Sigur, mai existau și medicii care erau la polul opus tuturor chestiilor de mai sus. Cei cărora le venea greu să le spună pacienților și rudelor acestora că e ceva în neregulă cu sănătatea lor. Cei care renunțau la timpul liber pentru niște ture în plus, într-un mediu care nu-ți aducea nicio mulțumite. Oamenii care ratau zilele de naștere ale copiilor lor ca să se ocupe de o urgență.

Umblau pe-acolo palizi, încercănați, iar când primeau cadouri de la pacienți, le împărțeau cu asistentele și cu restul personalului. Când erau întrebați: „Domn’ doctor, cât vă datorez?”, răspundeau cu „Doar s-aveți grijă de dumneavoastră.” și dădeau medicamente gratis pacienților fără asigurare.

Sigur că medicii ar trebui să fie bine plătiți pentru munca lor. Dar ca să ajungem acolo, schimbarea trebuie să vină și de la noi, cei care avem nevoie de ei, pacienții. Trebuie să ne dezbărăm de iluzia că ăsta e singurul mod în care poate să funcționeze societatea noastră, doar pentru că am crescut noi în sistemul ăsta. Apoi, ceilalți n-o să aibă de ales decât să se ia după noi.