Google Maps ne distruge simțul orientării și ăsta e abia începutul

La asfințit, 11 kilometri mai târziu, am dat de o urmă de civilizație: câțiva stâlpi de telecomunicații de lângă drum, iar, în lumina din depărtarea, se întrevedea o casă. Era părăsită și întunecată, probabil de vreo 20 de ani. Era mai mult sinistră decât reconfortantă, dar vântul se întețea și începuse să ningă. Acolo, în unul dintre cele mai înalte puncte ale platoului Colorado, temperaturile treceau dintr-o extremă în altă, de la răsărit până la apus. Pur și simplu nu exista nimic cu care să te încălzești, iar aerul era uscat și rarefiat.

Nu aveam nevoie de Google Maps ca să coborâm de pe munte. Din locul unde parcasem mașina, cam la 11 kilometri în urmă, puteam să vedem aeroportul municipal din Monticello, Utah, la marginea pădurii de la baza muntelui. Sau, mai bine zis, puteam vedea emițătorul de ghidaj alb cu verde care traversa pădurea de stejari. Lângă, era șoseaua și un tractor care încerca să urce dealul înzăpezit, pe care mergeam noi în întuneric.

Disco is Dead

Munții din Utah creează o graniță naturală între deșertul din sud și peisajele fantastice din Canyonlands, vizibile până în Colorado, o prezență liniștitoare și un contur geografic. De asemenea, munții Abajo, de la baza unui mic oraș și autostradă, sunt destul de izolați, adiacenți cu unele dintre cele mai deconectate locuri care există pe continentul Americii. Una dintre aceste locații este Beef Basin, o tundră aridă cu acces limitat pentru cei care călătoresc pe jos sau călare.

Este o sălbăticie fortificată geografic. Tărâmul de nicăieri.

Vara mai vezi drumeți și pescari, dar iarna Blue Mountains formează un peisaj dezolant. Unde ne-am lăsat mașina, singurele semne de civilizație erau niște urme în zăpadă de la un snowmobile, vechi de multe săptămâni. Și astea au fost singurele semne de civilizație pe tot traseul nostru.

Ca să ajungem în punctul ăsta, am făcut o greșeală clasică: m-am ghidat după hartă.

După ce ne-am întors dintr-o drumeție scurtă la Newspaper Rock, Google Maps ne-a dezvăluit o scurtătură curioasă, care ne permitea să tăiem în diagonală muntele, printr-un platou de jos. Practic, părea o alternativă interesantă de a ajunge dintr-un capăt al deșertului, în celălalt, printre munți.

La început, drumul era clar, dar, după câțiva kilometri, devenise cam înghețat și înzăpezit. Însă un 4X4 se descurcă și pe zăpadă. După încă o bucată de drum, zăpadă se transformase în bolovani înghețați. Ăsta a fost punctul în care ar fi trebuit să ne întoarcem.

Pe hartă părea că drumul nostru se intersecta cu altul mai mare, la o distanță rezonabilă. Am presupus că ăla ar fi mai OK, cel puțin traficul l-ar fi menținut într-o condiție de circulație. Mai aveam un pic de tot. Însă aici am început să pierdem din tracțiune, dar nu de tot. Asta s-a întâmplat de abia la câțiva kilometri mai încolo, unde nu puteai să faci nicio manevră ca să întorci. Acolo am lăsat mașina.

Drumul ăla mai mare de pe hartă? Era într-o condiție și mai proastă. Era doar un spațiu între copaci, un fel de luminiș întortocheat. Ăsta a fost traseul nostru. Grosimea liniilor ce indică traseele pe hartă nu diferă, atunci când drumurile sunt acoperite de un metru de zăpadă.

Am scăpat cu bine. A fost epuizant, tulburător și drăguț. Putea să fie și mai rău. Aparent, experiența asta au trăit-o destul de mulți oameni. De exemplu, cazul femeii care a rămas împotmolită cinci zile într-o parte izolată a Marelui Canion, pentru că a urmărit un drum non-existent, afișat de Google Maps. Sau drumeții din New Hampshire care în 2015 au fost ghidați de Google Maps pe drumul greșit în munți, sau australienii care au petrecut o noapte la temperaturi sub zero grade.

M-am gândit mult dacă asta poate însemna ceva. Până la urmă, oamenii se rătăceau și înainte de Google Maps. Același lucru se poate întâmpla și cu o hartă topografică de la US Geological Survey, deși Google Maps are avantajul ubicuității. De asemenea, probabil că e o asigurare și un confort prea mare.

Acum câțiva ani, am început să observ ceva alarmant. Încă locuiam destul de izolat pe atunci, de data asta în Munții Cascade din Washington. Am petrecut mult timp plimbându-mă și în drumeții. Pur și simplu exploram trasee găsite pe Google Maps. Poți găsi multe locuri și chestii interesante așa: poduri putrezite, motoare pe aburi ruginite, copaci care au crescut pe lângă cabluri vechi în moduri ciudate. Era un hobby.

Însă am observat că deveneam panicat în punctul în care nu mai aveam acoperire. Cutreierând munții din zona aia însemna să rămân constant fără semnal și devenisem un pic obsedat de asta. În mare parte, mi-era frică să nu pățesc ceva într-o zonă fără acoperire. Dar nu știam ce.

Nu-mi plăcea felul meu de a fi generat de disconfortul ăsta și nici relația cu tehnologia nu mi se părea benefică. Aproape toată viața mea am făcut chestii periculoase, în locuri izolate: cățărat, ski, mers cu caiacul. Iar în momentul ăla, într-o drumeție destul de cuminte, eu mă panicam că nu eram conectat.

Ăsta e un aspect care-mi vine în minte atunci când mă gândesc la felul în care un serviciu precum Google Maps schimbă lucrurile. Harta conectată, GPS-ul, îți conferă un altfel de sentiment de siguranță, față de harta statică, simțul de orientare, plus identificarea punctelor de reper și a rutelor. Ne bazăm pe tehnologie, în loc să ne ghidăm după simțul nostru de orientare. Ăsta e un lucru periculos în general și ceva cu care nici măcar nu am început să ne obișnuim.