Am plecat din România la Londra, cu engleza de liceu, și am ajuns profesor în două luni

În urmă cu trei ani, părăseam cu oarecare îndoială sistemul de învăţământ din România, scârbit de a patra titularizare ratată, salariul de subzistenţă, programele supraîncărcate, imbecilii din posturi-cheie şi aşa mai departe. Lăsam în urmă satul natal, cu o şcoală dotată decent, două superbe generaţii de elevi, un colectiv profesoral de-a dreptul OK şi, probabil, singurul primar PSD din ţară care chiar a făcut lucruri pentru comunitate. La mine aveam un bilet low-cost numai dus pentru Luton, cunoştinţe elementare de limbă engleză, diplomele traduse şi apostilate, chiria plătită în avans şi o admiraţie cvasi-obsesivă pentru cultura britanică – pop sau nu.

Londra e plină de şarlatani români care se dau „avocaţi" – nişte pârliţi de contabili care, contra unor sume exorbitante, completează formulare online şi dau telefoane la numere publice pentru ca românii proaspăt veniţi să obţină actele elementare – National Insurance Number (un fel de asigurare sociala obligatorie), Unique Taxpayer Reference (număr fiscal unic care îţi permite să-ţi plăteşti şi recuperezi singur taxele), cont bancar (fără de care nu te poţi angaja nicăieri).

Dacă s-ar limita doar la asta, ar fi ceva – aia e, eşti prost, nu ştii limba, nu ştii sistemul, plăteşti. Dar tot ei se oferă, pentru şi mai mulţi bani, să facă lucruri complet în afara sferei lor de competenţă. Mie, de exemplu, mi-a promis o impostoare de-asta că îmi echivalează studiile. M-a chemat în şandramaua ei de birou, m-a pus să scanez toate traducerile (nu prea se descurca la copiator), mi-a cerut 150 de lire şi mi-a promis că, în cel mult două săptămâni, o să am diplomele echivalate. Au trecut mai bine de trei ani de atunci, respectiva nu mi-a mai răspuns niciodată la telefon, iar de curând am aflat că agenţia la care a aplicat ea nu s-a ocupat niciodată de echivalări academice.

Odată făcute aplicaţiile şi trecute interviurile, intervine un timp de aşteptare, circa o lună, până când sunt livrate la aplicant. La mine a durat vreo două luni, din cauzele expuse mai sus. În timpul ăsta am lucrat la negru. A fost o experienţă inedită, pe alocuri traumatizantă: am pus ţigle pe acoperiş, am tăiat cu flexul, am cărat pietre cu roaba, am dărâmat ziduri, am construit debarale. Totul pe o plată cash, cam două treimi din salariul minim legal. Mi-am blestemat zilele. Apoi, un prieten mi-a făcut rost de „ceva mai uşor", tot la negru: vindeam pânze pictate la o tarabă în Camden Town, bazarul Londrei. Salariu mai mic, dar bonus zece la sută din vânzări. Am demisionat repede, nu mă lăsa inima să înşel turiştii la drumul mare, plus că aveam un patron cam ţicnit, care suferea puţin şi de sindromul Big Brother.

După două luni mi-au venit actele, aşa că am început să caut de lucru. Aveam un CV din România, tradus destul de stângaci şi bazat pe modelul EuroPass, şi nişte diplome traduse acasă, absolut inutile în Marea Britanie. Cu toate astea, prima aplicaţie s-a soldat cu un interviu. Postul? Profesor de Functional Skills (engleză şi matematică de bază) pentru adulţi – în general lume care nu a reuşit să-şi definitiveze studiile de bază. Deşi firma opera în Londra, interviul s-a întâmplat la vreo 80 de kilometri, într-un orăşel din Essex unde avea patronul un mic birou. Faptul că am călătorit numai pentru interviu l-a convins pe jumătate. Faptul că mi-am mai amintit şi ceva matematică din liceu (am dat la Litere special ca să nu mai aud vreodată de matematică) şi că nu vorbeam engleza chiar în rusă, ca toţi ceilalţi angajaţi români, l-a convins definitiv. Am început munca la patru zile după interviu.

Angajatorul mi-a revizuit CV-ul, mi-a făcut aplicaţia corectă de echivalare a studiilor (într-o lună aveam QTS Level 7, o calificare a sistemului britanic care îmi permite să predau de la grădiniţă până la universitate), în general m-a pregătit în câteva luni pentru piaţa muncii mai bine decât m-au pregătit 17 ani de educaţie şi șase de muncă în România. Am învăţat să lucrez independent, să citesc şi să interpretez programe şi curriculumuri, să corectez după grile, să îmi formez propriile materiale educaţionale. Adică lucruri pe care deja le ştiam în teorie, dar nu într-o limbă străină şi cu siguranţă nu aşa de eficient.

Predam engleză unor vorbitori nativi şi matematică unor absolvenţi de inginerie. Am bătut la picior şantiere (printre care ambasada Statelor Unite la Londra sau sediul central Sky TV) şi am predat engleza pentru începători muncitorilor români. Mi se rupea sufletul să văd oameni la 50 de ani, obosiţi şi murdari după opt-zece ore de învârtit la betonieră sau cărat fierătanii, cum veneau să înveţe o limbă străină, chit că abia erau alfabetizaţi în aia maternă.

Am studiat sistemul lor educaţional de la un capăt la altul, am înţeles cât de importantă e componenta funcţională a oricărei noţiuni teoretice şi cum poţi avea succes cu un bagaj de cunoştinţe relativ redus, mai ales comparativ cu interminabila teorie din şcoala românească. Am studiat siguranţa şi protecţia muncii timp de o săptămână şi a fost suficient ca să o pot preda timp de un an. Am lucrat cu crema societăţii: puşcăriaşi proaspăt eliberaţi, şomeri de profesie, şantierişti de toate rangurile, depresivi, autişti (primul nivel), dealeri, bătăuşi, prostituate. Am avut un student sclipitor care a lipsit la un examen. Când l-a sunat secretara să întrebe de ce n-a venit, a răspuns maică-sa: era arestat – tâlhărise la un semafor o maşină care transporta heroină; avea la el un pistol cu încărcătorul plin. Am fost aproape să o încasez de la o studentă care suferea de tulburare bipolară. Am intervenit fizic când un student cu ochii foarte roşii a început să arunce cu scaune prin birou – îl deranja zgomotul ventilatoarelor.

Nici nu ştiu când am devenit mai tolerant decât mi-am putut închipui vreodată. Eu, care văzusem negri doar la televizor şi credeam că islamul este cel mai mare pericol pentru civilizaţiile occidentale, am ajuns să ştiu cu precizie când începe şi când se termină Ramadanul, unde găseşti cel mai bun jerk chicken şi care e diferenţa dintre hijab şi khimar. Eu, care înjuram în gura mare paradele diversităţii, am ajuns să fiu prieten la cataramă cu singurul gay din birou, să discut cu el ţinute şi freze şi să-i ascult sfaturile legate de femei.

Am aflat ulterior că salariul pe care-l primeam era mult sub ce oferea piaţa din Londra pentru un astfel de job, că făceam mult mai multe chestii decât prevedea fişa postului (cine o citise?), că orele suplimentare se plătesc, de fapt, dublu şi că zilele de concediu nefolosite nu se pierd de la un an la altul. Dacă e totuşi să trag linie, nu ştiu cine de cine a profitat. Şi a fost abia primul meu job.