Publicitate
Muzică

Am vorbit cu byron despre albumul care îți arată durerea românilor din Diaspora

Dar și a celor rămași acasă.

de Iulia Roșu
21 Noiembrie 2019, 12:10pm

Dan byron. Fotografie de Cristian Șuțu

Milioane de români trăiesc astăzi în afara granițelor țării mamă. Că sunt trei, patru sau cinci, nici autoritățile nu știu exact. Nu mai contează. Cert e că diaspora românească este a cincea cea mai numeroasă din lume. Migrația românilor e un subiect intens în societatea de azi, iar urmele lăsate de ei, de la orașe pustii și copii abandonați la mesajele sfâșietoare trimise acasă, au fost inspirație pentru noul album al trupei byron. „Românul a ajuns refugiat”, spune Dan Byron, 41 de ani, solistul trupei, care s-a uitat în jur și a simțit că e momentul pentru Nouă, cel de-al șaptelea album al formației, lansat pe 9 noiembrie la Arenele Romane, în București. Primul, de altfel, compus integral în limba română. E despre românii plecați și cei rămași, o radiografie a societății de azi, chiar dacă o să asculți și piese compuse acum 20 de ani.

Nouă înseamnă numărul de români care pleacă în fiecare oră din țară. Mai înseamnă că e un album dedicat „nouă”. „Noi toți suntem de vină pentru ceea ce am ajuns”, îmi spune Dan.

Albumul începe cu „Acasă”, adică natură, pădurea - și aia frântă deseori de om, continuă cu drama refugiatului, „Consumator de vise”, apoi îți dă câte o gură de aer cu piese mai soft ca „Fără cuvinte” și „Continuum”, ca să intre într-o incisivă „Anima”, despre moștenirea transgenerațională care deseori doare. La numărul 11, pe album, stă piesa „Nouă”, pe care Dan a scris-o într-o dimineață, într-o casă dintr-un sat sicilian. A fost decisivă pentru direcția albumului. Finalul te invită la deșteptare, printr-o melodie care se dorește un anti-imn național. Asta nu sună deloc bine în urechile naționaliștilor fanatici care preferă să vadă România, în continuare, ca țara cu lapte, miere și vată pe băț.

M-am întâlnit cu Dan Byron să vorbim despre muzică și-am ajuns să discutăm multă politică, religie, frici și românismele care, deși nu-i plac, l-au inspirat să scoată un nou album. byron sunt, prin Nouă, mai români decât ai crede.

byron
byron. Fotografie din arhiva trupei

VICE: Este vreo melodie din album inspirată direct dintr-o situație concretă pe care ai trăit-o tu sau cineva apropiat ție?
Dan Byron: Există un punct foarte important în album, e chiar piesa „Nouă”, pe care am pus-o spre final, nu pentru că ar fi mai puțin importantă, ci pentru că am vrut un final care să aibă încărcătură mare. După ce am scris piesa asta, mi-am dat seama despre ce vreau să fie albumul. Am stat într-o casă veche, în Sicilia, la niște prieteni. Eram cu un tip care locuia acolo de 15 ani și cu încă doi amici care aveau posturi foarte bine înfipte în București. Ne-am apucat să vorbim despre emigrare și, la un moment dat, ăștia doi ne spun că, din toamnă, se mută la Paris. Mi-a picat fața, eram: „Ok, și ăștia?”. Toată noaptea aia am visat emigranți. M-am trezit și primul lucru a fost să scriu cuvintele „Lasă-mă să dorm, nu mă mai trezi”. Am dezvoltat ideea și, până la urmă, am scris o piesă despre o despărțire. Între țară și emigrant. Momentul ăla a fost hotărâtor.

Cu ce piese ai început totuși albumul?
O parte din ele sunt scrise acum trei ani. Am scos de la naftalină piese pe care le-am scris în ultimul an și, împreună cu colegii, le-am ales pe cele potrivite. Prima piesă a fost „Anima”, cu care am început să promovăm albumul, acum un și ceva. Dar dacă o luăm istoric sunt câteva teme pe care le-am avut acum zece ani. De exemplu, „Cântec de leagăn” este scrisă prin 99. Știam foarte bine ce vreau să spun, unde vreau să ducă, doar că nu aveam tehnica necesară atunci. Tema mi-a revenit și-am zis că e păcat să nu mai încerc o dată acum. La fel cu „Acasă”, scrisă în 2001, nu eram în stare s-o pun în pagină atunci. Dar s-a întâmplat acum.

Dacă ai scris-o în 99, ce spune asta despre cât de multe sau de puține s-au schimbat în România, din moment ce acum a devenit și mai relevantă?
În ultimii două sute de ani nu s-a schimbat nimic. Ne-am tot străduit să ieșim din Evul Mediu, dar mulți sunt încă acolo. Și, chiar dacă am ajuns să trăim la oraș, cu toate condițiile, mentalitatea e tot aia.

„Cântec de leagăn” se vrea un posibil imn al țării?
Este un anti-imn național, gândit prima dată ca un fel de invocație a somnului. Mi-a fost foarte greu să o rescriu peste tot ce era deja din trecut. Am stat o zi întreagă să fac liste de cuvinte. E una din tehnicile care te ajută să-ți exprimi ideea din cap mai bine. Am o temă în minte, iau dicționarul Roget's Thesaurus ca să mă ajute cu idei, cuvinte. Am început de la „sleep”, și cu ajutorul lui, am făcut un fel de brainstorming: inerție, letargie, cap la cutie ș.a.. O listă lungă de cuvinte care, cumva, fac parte din aceeași gamă fonetică. Exercițiul ăsta a fost pentru „Cântec de leagăn” și a durat ore, în care mi-am făcut un miliard de idei. M-am uitat apoi la fiecare cuvânt în parte și am încercat să-mi dau seama dacă are sau nu legătură cu contextul din mintea mea. În timpul ăsta scriu, iar, la final, aproape că am deja versurile.

byron
Lista de cuvinte creată cu ajutorul dicționarului. Nu-i ușor să fii artist. Fotografie de la Dan byron

Drama refugiatului este motivul albumului Nouă, deși subiectul refugiatului nu este foarte vizibil în România, țară care s-a opus „cotelor obligatorii” pentru statele din UE. De ce te-ai gândit la ei?
Nu e foarte vizibil, dar eu am făcut o paralelă cu emigrantul român. Noi suntem un fel de refugiați, noi ne-am refugiat în toată lumea. Pentru că nu poți să zici c-am emigrat, că mi-a venit mie o idee, să mă mut la Roma, să văd de mai aproape Colosseum-ul. Noi, însă, am fugit de țara asta. Și automat ar trebui să empatizăm mai mult cu cei care au probleme care-i alungă din țările lor.

Tot în piesa asta, ai avut un vers: „Că pregătesc un atentat / Într-un oraș de prin Banat”. Ai făcut referire la „teroristul din Timișoara” , bărbatul cu butelii care voia să le explodeze în Complexul Studențesc?
Nu, nici nu știam de el, a fost mai mult o poantă. Automat, dacă spui Banat, restrângi toată chestia asta cu terorismul la un teritoriu care-ți este familiar și, cumva, ți se pare imposibil să se întâmple. Când spui atentat, spui ceva mare, nasol, iar când zici „atentat la Vașcăuți din Deal”, pare absurd.

Întregul album este o radiografie a societății românești din ultimii cinci ani. Ești inspirat mai degrabă de situații negative decât de cele fericite?
Mă crezi că nu știu? Nu-mi dau seama. Eu scriu ce-mi vine. Dar dacă stau să mă gândesc, sunt puține chestii pozitive pe care le-am scris în toată muzica mea.

Dacă v-ar reproșa cineva că sunteți antiromâni în versuri. Ce i-ai spune?
Că și NOI suntem în titlul ăla. E „Nouă”, nu „Vouă”. Nu am primit comentarii în stilul ăsta, am văzut doar, când am fost la Dragoș Pătraru, la Starea Nației, că cineva ne făcea hipsteri comuniști. Spre exemplu, am fost și eu în clipul cu catedrala de la Taxi. Ei s-au expus foarte mult acolo și-au primit critici nasoale. La noi nu e cazul.

Uite, la mine pe Facebook, au intrat doi postaci, foarte agramați, care au început să scrie tot felul de prostii, inclusiv să lase citate din Biblie. I-am luat la mișto și toți prietenii mei de pe Facebook s-au distrat copios. Dar ei nu avea ce să caute acolo. Noi suntem o comunitate mică, foarte unită.

Nu ai vrea totuși ca mesajul vostru să ajungă și la oameni care gândesc diferit de voi, dar pe care, poate, poate, îi atingi cu vreo melodie?
Noi vrem să ajungem la câți mai mulți oameni. Dar muzica asta e prea complexă pentru anumiți oameni și îi îndepărtezi cu chestia asta. O piesă care are prea mult text, prea multe subînțelesuri devine greoaie.

Atunci cum ți se pare muzica trap?
Nu știu foarte multe despre, am însă idee ce e cu ritmurile și efectele alea de Cher (acel auto tune). Mi se pare că ai putea face chestii foarte artistice și în direcția aia. Dar e o muzică cu un alt scop, nu să stai să te gândești. Adică, dacă ieși la agățat, nu o să pui byron.

Ai cântat la Londra și Berlin. Dacă ai fi reușit să faci acolo muzică, să ai o viață similară ca în București, ai fi rămas?
Da. Dar nu aș avea ideea de „refugiat”, ci de imigrant care nu fuge de România, ci care a găsit un loc care-i place. Berlinul nu e București, dar depinde și ce cauți de la un alt oraș.

Acum nu ai niciun gând de emigrare?
Stai să vedem ce se întâmplă la alegeri. Mulți m-au întrebat: „Mai ai vreun gând de emigrare, ceva?” sau „cum facem să-i aducem pe români înapoi acasă?”. Eu le zic că asta cu „să-i aducem înapoi” este o prostie. Apoi, dacă iese Viorica, ce faci: te gândești la emigrare sau nu? Bineînțeles, dacă aș avea vreodată ocazia să fac ce fac aici, în altă parte, la Londra, New York, normal că m-aș duce. E o chestie mișto pentru mine și pentru arta mea.

E ceva ce-ți place foarte mult la România?
Cred că cel mai mult îmi place natura. Despre asta e vorba în prima piesă, „Acasă”. Când te duci pe munte, nu mai are brusc nimic nicio legătură cu ce știai. Oamenii sunt altfel, se comportă altfel, totul devine diferit. Și tu ești în același teritoriu, doar ai urcat un pic.

Și ce-ți place cel mai puțin în țară?
Că suntem de vină toți pentru ce am ajuns și nu ne asumăm niciunul. Spre exemplu, când ieși la protest, de multe ori se scandează: Hoții, hoții, hoții. Noi suntem o țară de hoți. Fiecare dintre noi, la un moment dat, a făcut niște chestii împotriva statului, a păcălit legea cumva, dar nimeni nu-și asumă asta. Ne uităm doar la ăia de sus, e drept că trebuie să ne uităm la ei, pentru că ne reprezintă, dar nu e îndeajuns.

byron
Lansare byron la Arenele Romane Fotografie de Năluca

Mulți artiști din afară militează pentru tot felul de cauze, de la LGBT+ și feminism la drepturile copiilor sau chestiuni politice. Crezi că ar ajuta ca artiștii români să fie mai implicați în cauze sociale?
Nu știu cât de mult ar ajuta, eu nu știu ce aș putea să fac cu „puterea” pe care o am. Ok, dacă Smiley ar avea piese cu mesaj social, ar fi o treabă. Dar la nivel de mainstream e mult mai periculos și trebuie o asumare foarte mare. Tu vinzi un produs până la urmă și vrei să fie cumpărat. Ce te faci dacă jumătate din publicul tău nu mai vrea să cumpere acel produs pentru că tu spui ceva împotriva nu știu cui sau ceva despre LGBT+. Sigur, mesajul ăsta ar fi despre libertate, nu despre oameni cu alte tendințe sexuale. Asta nu-și dau seama ei.

Apropo de libertate. Johnny Cash, Bob Dylan, Metallica au ținut concerte în închisoare. Voi v-ați gândit să faceți un concert într-o tabără de refugiați?
Nu știu dacă are vreun sens. Johnny Cash s-a dus să cânte melodii pe care le scrisese pentru genul ăla de oameni. Era natural pentru ei să le asculte. Eu ce să-i cânt unui refugiat, că se duce să pună bombe în Banat? Nu o să înțeleagă pentru că e în română sau pentru că sunt multe referințe culturale pe care probabil nu le cunoaște. Și mai e o chestie: s-ar putea interpreta ca o mișcare de PR foarte nașpa.

Dar în Diaspora?
M-aș duce să cânt oricând, dar habar n-am dacă o vom face. E scump, trebuie să primim bani de undeva să ne permitem asta. Acolo ar fi loc pentru că mesajul li se adresează direct.

Albumul conține și mesaje țintite către BOR și religie. Care e relația ta cu cele două?
Toată copilăria mea am fost la biserică la baptiști, pentru că acolo mă ducea bunică-mea. Când am crescut, am început să am îndoielile mele, m-am dus pe la ortodocși o vreme, încercam să găsesc răspunsuri. Dar am încetat să mă mai duc, pentru că mi-am dat seama că sunt niște răspunsuri pe care nimeni n-are cum să le dea la niște întrebări pe care noi le punem ca proștii. De când e lumea.

Altfel, înțeleg nevoia de religie în societate. Însă, de fiecare dată când Firea mai dă niște bani catedralei, își mai ia niște carne pentru frigider. Inclusiv de la mine. Pentru că mi se pare unfair. În momentul de față, Biserica e o instituție finanțată din buzunarul nostru, care are tupeul să ne privească de sus. Dar ei nu sunt mai grozavi decât enoriașii lor, deși se cred.

„Anima” e o melodie despre moștenirea transgenerațională. Ce ai primit de la strămoșii tăi pe care n-ai vrea să-l porți cu tine azi?
Am moștenit toate fricile lor. Practic, strămoșii noștri au stat pe un teren foarte instabil. Nu suntem destul de relaxați și n-am cum să nu observ. Chiar dacă știu că am fricile astea, de multe ori nu pot să trec peste ele. Ca exemplu: taică-miu a lucrat la uzina de Mașini Unelte, unde era desenator tehnic. Numai că, frica de a rămâne fără job, că are copii acasă, în loc să-l facă să vrea mai mult, l-a ținut pe loc. El a rămas acolo indiferent de condițiile care scădeau de la an la an. A ajuns în ultima parte a serviciului să fie un fel de muncitor din ce în ce mai necalificat. Nu s-a putut desprinde pentru că i-a fost frică s-o facă. Poate d-asta n-am avut nici eu curajul să fac un copil până acum. Dar dacă iese Viorica, cine se mai gândește la asta?

Ce ți-ai dori de la președintele tău?
Depinde cine e. Președintele în momentul ăsta e mai mult o fațadă, trebuie sa ne reprezinte bine în afară. Și că tot vorbeam de moștenire. Noi avem niște idei care vin de la părinții noștri și nu ne dăm seama că sunt niște interpretări greșite ale realității. Cum ar fi că președintele e omul care decide tot sau că banii pe care ți-i dă statul în plus, la pensie sau la salariu, vin din altă parte. Pe logica: statul fabrică niște bani și îți dă și ție. Adică ei nu vin de la tine! Sunt idei super primitive și n-ai cum să nu te enervezi. Sper să vedem că se întâmplă ceva, că ne vom stabiliza un pic în viitorul apropiat.

Tagged:
diáspora
Cultura
coruptie
Byron
presedinte
emigrare
album byron
dan byron