Orgia homosexuală din Roma Antică, unde toată lumea a fost ucisă de petale de trandafiri

The Roses of Heliogabalus, 1888, o pictură din epoca victoriană britanică realizată de artistul olandez Lawrence Alma-Tadema, o arată pe împărăteasa faimoasă și decadentă a Romei la una dintre petrecerile sale grandioase. Aici, Heliogabalus este așezată la un banchet în timp ce o orgie este în desfășurare în centrul tabloului, iar participanții ei sunt acoperiți de atât de multe petale de trandafiri încât acoperă nuditatea și sexul. Este un truc tipic victorian care interpretează o imagine neplăcută în așa fel încât să pară inocentă pentru un privitor naiv.

Cei familiari cu Heliogabalus ar ști cum să se uite mai atent. După cum spune povestea, împărăteasa a organizat o petrecere generoasă, umplând camera cu milioane de petale de trandafiri; în timp ce invitații se îmbătau din ce în ce mai tare – hainele cădeau, trupurile se răsuceau de plăcere – petalele continuau să curgă. Erau atât de mulți trandafiri și violete încât s-au sufocat invitații. O orgie zdrobită de petale, îngropată de vie.

Heliogabalus a fost regina trans în carne și oase a Romei. Deși încă o mulțime de istorici continuă să folosească „el”, eu mă refer la Heliogabalus ca la o „ea”, din moment ce acesta era pronumele preferat de ea: după spusele lui Cassius Dio, un istoric roman, când atletul Zoticus i s-a adresat împăratului cu „Domnul meu”, Heliogabalus l-a corectat: „Nu mă mai numi Domn, pentru că eu sunt o Doamnă.” (Zoticus nu a mai fost invitat înapoi: deși era frumos, nu putea să performeze sexual, și ca să fie membru în anturajul împăratului, ambele erau necesare.)

Heliogabalus, un chip al vremurilor, era în mod special iubită de Mișcarea Decadentă de la finalul secolului al 19-lea, când acest tablou a apărut. Era mai mult o mișcare literară – mai notabil asociată cu Against Nature a lui Joris-Karl Huysman, Les Fleur du Mal a lui Charles Baudelaire, și bineînțeles, Oscar Wilde – și a devenit sinonimă cu estetismul și queerness-ul: estetismul ca apreciere a obiectului independent de funcția sau întrebuințarea sa, și queerness-ul ca apreciere a sexului în afara ariei de procreere. Heliogabalus a întruchipat o regină speifică Decadentismului, pentru că simpla sa existență a fost o celebrare a autenticității sale. A fost detașată de constrângerile culturale și și-a făcut din stilul de viață o formă de artă, reconstruind totul din jurul său după propria imagine.

Când Heliogabalus a pus prima oară mâna pe puterea Imperiului Roman, în 218, la frageda vârstă de 14 ani, prima ei idee de a întări meritocrația guvernului a fost să concedieze pe toată lumea și să-i găsească doar pe aceia cu cele mai mari și mai frumoase penisuri să-i servească. (Se mai zice și că a ridicat o statuie mare în formă de falus și i-a obligat pe toți să o venereze.)

Nu era subtilă. Obișnuia să iasă din casă purtând rochii curgătoare din mătase, bijuterii și fața plină de machiaj, și arunca pâini celor care o ovaționau. Nu era nici discretă. Noaptea, împărăteasa hoinărea prin taverne și bordeluri ca să caute public masculin, care întotdeauna trebuia să fie format din cei mai frumoși bărbați. Unul dintre jocurile ei preferate era să se joace de-a bordelul acasă. Obișnuia să zăbovească în tocurile de la ușile angajaților săi, îmbrăcată sumar și pozând ca „prostituată umilă”, încurajând în șoaptă bărbații să facă schimburi, pe tonuri joase și catifelate.

Se mai zicea că împărăteasa dădea dovadă de o cruzime extravagantă. Câteodată după ce invitații se îndopau cu mâncare și vin, dădea drumul la tigri înfometați să se înfrupte din musafirii ei. După spusele unei alte surse, servea mâncare făcută din sticlă și își forța invitații să o mânânce.

Dar în aceste povestiri despre Heliogabalus, e greu de descifrat ce anume legat de ea era adevărat și ce era doar un zvon. Până la urmă, chiar poți să mori îngropat în petale de trandafiri? Sursele acestor povești nu sunt tocmai de încredere, din moment ce veneau fie de la elita romană care era dezbrăcată de putere de către împărăteasă fie de la scriitori care sperau să facă bani din poveștile lor lascive.

Aceste povești reflectă acuzațiile pe care bătrânii le-au îndreptat mereu spre tineri: că nu au niciun pic de moralitate și etică în muncă; că felul lor de-a fi îi vor face pe oameni să ajungă în iad. Este o proiecție a fricilor pe care clasa dominantă le are mereu: Dacă tinerii nu iau deciziile corecte? Dacă nu susțin sistemul nostru de putere? Ce s-ar întâmpla dacă tinerii ar urmări ce îi face fericiți în loc de profit? În povestea lui Heliogabalus, vedem groaza conservatorilor: copiii lor căutând pe cineva inadecvat cu care să se căsătorească, dar pe care iubesc – poate și mai rău, pe cineva de același sex.

Citat: (Ceea ce nu știu susținătorii modelelor deficitare este că ceea ce ei văd ca fiind comportamente iresponsabile din punct de vedere economic sunt o modalitate prin care cineva își exprimă dragostea, cum cineva creează o comunitate de oameni care țin unii la alții.)

Nimic din tabloul Trandafirii lui Heliogabalus nu ne-ar avertiza că participanții la orgie sunt pe punctul de a muri din cauza petalelor. Fețele lor sunt surprinse, plictisite, distrate, dar nu îngrijorate. Atmosfera e plăcută. Noi care cunoaștem povestea știm că sunt pe cale de a muri, dar și-n același timp că nu e adevărat: că mai degrabă orgia a îmbibat petalele care au devenit o groapă de flori și transpirație. Petalele ar fi fost storcite de către trupuri, iar trupurile ar fi devenit mai parfumate datorită trandafirilor. Cum ar fi ca efectele excesului și decadenței să nu fie dezastruase?

Scriitorul Antonin Artaud l-a numit pe Heliogabalus „anarhistul încoronat”. Ce e clar este că autoritatea funcționează pe baza unei percepții de insuficiență chiar și acolo unde este abundentă; de exemplu, astăzi în SUA sunt șase case goale pentru fiecare persoană fără locuință. Un model deficitar este acela în care cineva decide cine ce primește, iar insuficiența impusă este cea care te ține pe aceeași linie cu frica de sărăcie. Ceea ce nu știu susținătorii modelelor deficitare, sau au uitat, și Heliogabalus știa, este că ceea ce ei văd ca fiind comportamente iresponsabile din punct de vedere economic (petrecerile, orgiile, festinurile cu mâncare și băutură) sunt o modalitate prin care cineva își exprimă dragostea, creează o comunitate de oameni care țin unii la alții. Fericirea și frumusețea, pentru cei care văd totul în termeni de bani și putere, nu sunt nimic mai mult decât un deșeu – un deșeu darnic, superb și fabulos.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.