De ce a murit muzica rock
Screenshot via YouTube 

De ce a murit muzica rock

A venit vremea să acceptăm faptul că rockul a fost surclasat de pop, hip-hop și EDM și că s-ar putea să fie o chestie bună pentru genul ăsta de muzică.
3.7.18

Zicala „rockul e mort” îi enervează pe oameni. Spune-o în șoaptă în vârful Munților Himalaya și 30 de oameni cu tricouri CBGB vor apărea din neant ca să facă niște comentarii de tipul, ei bine, de fapt… Subiectul este atât de răsuflat pe Internet încât să aperi onoarea muzicii rock a devenit stâlpul de temelie al jurnalismul muzical. Majoritatea articolelor de tipul Rockul n-a murit – și crede-mă, sunt foarte, foarte multe – conțin câteva figuri de stil previzibile. Câteodată sunt scrise de jurnaliști din vechea ligă – cei care se agață în continuare de zilele de glorie ale muzicii rock și care divinizează chitara – ale căror instincte apar precum mema cu Directorul Skinner, când se întreabă dacă mai este la curent cu tinerii și cultura lor, înainte să decidă că de fapt nu, copiii sunt cei care greșesc. În alte cazuri, jurnaliștii care au mai mult contact cu realitatea vor scoate în evidență faptul că rockul n-a murit, ci doar evoluează ca să includă femeile și persoanele de culoare; aici adaugă câțiva dintre preferații lor. Și chiar dacă este o chestie bună și adevărată, nu asta vrea lumea să transmită atunci când spune că „rockul a murit”. Ei vor să spună că din perspectiva industriei, dacă ții cont de popularitate și profit, genul ăsta de muzică a fost surclasat de pop, hip-hop și EDM. Și da, după standardele astea, rockul a murit.

Publicitate

Știu, este o chestie greu de acceptat, mai ales de către cei care nu ascultă și alte genuri. Cum să fi murit rockul când trupa ta preferată tocmai a susținut un concert unde s-au vândut toate biletele sau când un album rock nou și inovator a primit premiul Best New Music la Pitchfork? La prima vedere, viitorul pare promițător, dar astea sunt doar niște sclipiri ale valurilor pe care plutește un cadavru.

Semnele sunt aici de ceva vreme. În ultimii ani, topurile Billboard au cuprins un val nesfârșit de artiști pop noi care ocazional țin chitarele precum niște accesorii (în momentul în care scriu articolul ăsta, trupa Imagine Dragons are trei melodii în top), trupele mai vechi care sunt privilegiate și care și-au creat un loc în industrie precum Godsmack și Arctic Monkeys, și albume rock, vechi de câteva zeci de ani, care devin dintr-odată relevante pentru că artistul a murit sau devine subiect în presă. Nu știu dacă există un indicator mai clar și mai descurajator decât coloana sonoră a filmului The Guardians of the Galaxy 2, care a dominat topurile rock timp de 22 de săptămâni anul trecut, ba chiar a ajuns și pe primul loc.

Hip-hop-ul are un monopol atât de mare asupra noului val de muzică, acum că Kanye West, care a ajuns în ziare pentru că a fost asociat cu niște scursuri, a scos un single de tot râsul, un rahat din care nu înțelegi nimic, care a fost difuzat de mai bine de șapte milioane de ori și aproape a ajuns în topul Billboard Hot 100, în timpul ce albumul lui s-a clasat pe primul loc. N-ar putea să-i taie din avânt nici măcar dacă s-ar căca pe microfon – la propriu – în timp ce ar declara sus și tare că este xenofob.

Rockul este atât de irelevant în industria muzicală încât ceremonia de decernare a premiilor Grammy nici măcar nu s-a mai obosit să le difuzeze pe cele de la categoria rock anul ăsta. Avenged Sevenfold, printr-un fel de eroare de redactare nefericită, din câte se pare, a fost nominalizat pentru un Grammy la categoria „Cea mai Bună Piesă Rock”, dar a avut bunul simț să nu apară la ceremonia care nu a fost difuzată la televizor. (Oricum Foo Fighters a câștigat, deși Premiile Grammy au fost periculos de aproape să recunoască meritele unei trupe care este activă de mai puțin de douăzeci de ani.)

Publicitate

Dar dincolo de cifrele din vânzări și numărul de difuzări, poți să auzi cum se prăbușește muzica rock. Nu sunt sigur cât timp petrec apărătorii „rockul n-a murit!” printre adolescenții iubitori de muzică, dar le-aș recomanda să încerce. Weekendul trecut am trecut peste un pod de adolescenți care vomitau la Governors Ball, un festival în aer liber din New York, pentru toate vârstele, care include o gamă largă de genuri muzicale. Și atunci când au fost puși față-n față cu o varietate de opțiuni, ghiciți ce au ales copiii ăia care-și vomitau mațele. Așa e, au ales Nu Rock. Japandroids și The Menzingers, două trupe de încredere, care pun muzică în cluburi pentru grupuri numeroase, au cântat pentru un public pe jumătate absent, atunci când copiii au dat năvală la Halsey și Post Malone. Chiar și mult-iubiții The Gaslight Anthem, care s-au întors – oarecum – ca să cânte un album întreg, preferatul fanilor, în calitate de cap de afiș pentru ziua de sâmbătă, s-au uitat la un câmp cu oameni răsfirați. Între timp, la nici 200 de metri mai încolo, adunarea de adolescenți de la Travis Scott era așa de mare încât cineva a trebuit să urce pe scenă înainte de începere ca să îndemne mulțimea să se dea mai în spate pentru că oamenii din primul rând erau storciți.

Chiar dacă sunt fan Gaslight de multă vreme, am putut să recunosc că am fost înfrânt. În timp ce concertul trupei New Jersey a fost o chestie intimă, cu un simplu banner pe post de fundal, scena lui Travis Scott părea ca Tokyo pe ecstasy – o petrecere multimedia unde scena a fost decorată cu ecrane care emiteau intermitent lumini, mașinării de făcut fum și lasere, în timp ce Scott, fără tricou pe el, țopăia pe monitoare. Pentru o generație crescută cu filtre Snapchat și trucuri cu țigări electronice, sigur că asta părea o opțiune mai atrăgătoare.

Publicitate

Chiar și Galantis, care a cântat pe aceeași scenă cu Gaslight cu câteva ore înainte, a strâns o mulțime mult mai semnificativă, în ciuda faptului că este, din câte îmi pot da eu seama, un fel de Hoobastank al genului EDM. Concertele lor au fost identice, bărbați cu niște microfoane funcționale care au înnebunit mulțimea timp de 45 de minute, în timp ce niște flăcări de peste trei metri au țâșnit din pământ. Nu-mi pasă ce muzică asculți sau câți ani ai, aruncătoarele de flăcări sunt mișto, la dracu’. Dar dincolo de aspectul vizual, nu este greu să-ți dai seama de ce Galantis a fost popular la un festival de muzică pentru toate vârstele. Muzica lor, chiar dacă n-ai auzit-o niciodată, îți sună familiar. Sună ca o reclamă pentru un produs cool.

Tinerilor li se bagă pe gât mai multe reclame ca niciodată. La dracu’, peste tot sunt reclame, și nici muzica pop nu scapă de ele. Plasările de produse sunt o chestie standard în videoclipurile moderne, cu Miley Cyrus care se dă cu balsam de buză EOS în „We Can’t Stop”, Migos afișează (și cântă despre) 19 branduri precum Chanel și Segway în „Bad and Boujee” și aproape toată lumea face reclamă la căștile Beats by Dre. Unul dintre cele mai apreciate videoclipuri de anul ăsta – colaborarea halucinantă a lui Spike Jonze cu FKA twigs – a fost de fapt o reclamă de patru minute la boxa HomePod a companiei Apple. Companiile au un marketing atât de agresiv, îndreptate către ascultătorii tineri, încât brandingul și stilul de viață confortabil par omniprezente, fapt care explică de ce muzica populară, obiectiv vorbind, este de căcat. Ca să împrumut o glumă de la John Mulaney, toate melodiile sunt despre cum trebuie să petrecem în noaptea asta de parcă ar fi ultima. Așa că nu-i de mirare că puștii de la festivaluri vor să asculte melodii care sună ca niște reclame. Copiii vor chestii familiare. Copiii vor muzică pe care să danseze și pe care să se drogheze. Copiii vor Galantis.

Chiar dacă lucrurile par sumbre pentru muzica rock, iată și partea bună: genul a fost mereu desconsiderat. De fapt, oricând rockul a primit o șansă în zona mainstream, aproape întotdeauna a dat cu bâta-n baltă. Deși este tentant să privești perioada grunge din anii '90 ca cele mai recente zile de glorie ale acestui gen, poți să uiți ușor că aceste perioade avantajează doar un număr mic de oameni și îi lasă pe restul cu buza umflată. În timp ce Nirvana, Smashing Pumpkins și Soundgarden sunt amintiți cu drag, alte mii de trupe sunt uitate – în cel mai fericit caz, trupe cu un singur mega hit. Pentru fiecare trupă Green Day și Dookie, albumul care i-a propulsat în industrie, există o sută de Jawbreakers ale căror albume Dear Your au dezamăgit case mari de producție și care le-au vârât sub preșul istoriei. S-a spus că o maree ridică toate bărcile la suprafață, dar nimeni nu vorbește despre naufragiații care se îneacă.

Nu se vorbește despre urmările stânjenitoare după perioadele de glorie ale unui gen muzical. Oricând un artist cu adevărat inovator vine cu un sunet nou, este copiat pentru cel puțin zece ani, până când nu mai rămâne decât o monstruozitate care nu mai are nicio treabă cu spiritul originalului. Albumul Ten al trupei Pearl Jam a declanșat un nou val de scruff-rock în 1991 și aproape 30 de ani mai târziu suntem blocați în continuare cu Chad Kroeger, care îl imită pe Eddie Vedder în Nickelback. S-a întâmplat în toate genurile, când niște clone lipsite de talent reproduc o formulă și creează ceva fără suflet, ca într-un final să-i pună capăt. În metal, a fost Winger. În pop punk, a fost SR-71. În hardcore, a fost fiecare trupă care a apărut după Minor Threat.

Deci ce se va întâmpla cu muzica rock? Slabe șanse să apară un comeback comercial în viitorul apropiat, dar au mai existat și cazuri excepționale. The Strokes și o grămadă de alte trupe s-au bucurat de un succes mainstream neașteptat în perioada dintre secole, fără să reinventeze ceva anume. Poate că muzica rock are nevoie doar de un talent tânăr, plin de carismă – următorul Joe Strummer sau viitoarea Joan Jett – care să vină și să dărâme ușa, pentru ca o furtună de trupe noi să-și facă apariția. Dar având în vedere câte trupe rock grozave se bucură momentan de mediocritate, ar fi trebuit să se întâmple până acum.

Poate că muzica rock va începe să pară treptat mai atrăgătoare prin comparație, pe măsură ce trupele echivalente din hip-hop și EDM vor îmbătrâni și vor avea proprii SR-71s și Wingers. Sau poate că rockul așa cum îl știm noi nu va mai fi niciodată la modă. S-ar putea foarte bine să-și piardă din ce în ce mai mult popularitatea, de îndată ce dinozaurii precum Metallica și U2 vor dispărea, și genul ăsta va exista într-o margine, ca o simplă piatră de temelie căreia artiștii populari îi aduc un omagiu. Ca atunci când un rapper face un sample cu o melodie jazz veche sau când Jack White se preface că interpretează blues.

Totuși, indiferent ce se va întâmpla în viitor, rockul este momentan într-o etapă grozavă, cu prea multe concerte și subgenuri ca să fie menționate aici, în ciuda faptului că merită din deplin. Cu cât îi scade mai mult popularitatea, cu atât atrage mai mult ciudați – cei care au ceva de dovedit, dar nimic de câștigat. Cu cât se năruie mai mult cariera rock star-ului tradițional, cu atât sunt mai mult atrași vizionarii adevărați, care nu pot fi imitați, și care inovează de dragul artei, nu al banilor. Sper să se întâmple asta? Desigur. Dar alternativa este să acceptăm că acele chitare acompaniază un cadavru care plutește în larg.

Articolul a apărut inițial în VICE US.