Tablourile astea arată atât de bine, că nu mai vrei altă realitate

Articolul a apărut inițial pe Garage

Ginei Beavers îi place să se definească drept un pictor impresionist care surprinde momente mundane. Problema e că lumea pe care o surprinde este cu precădere online și e plină de manichiuri impresionante, selfie-uri proaste și fast food. Artista vânează imagini pe Instagram, pe Google și în baze de date pentru fotografii stock, ca apoi să le transforme în picturi consistente și sculpturale: un hotdog aici, un tutorial de make-up acolo, un tort în formă de dansatoare exotică dincolo etc. „Mereu mă gândesc: ar putea fi atât de elegant”, declară ea pentru GARAGE. „Dar îl fac și totul se schimbă. Nu pot să opresc asta – așa merge treaba.”

Uneori distrus nu e un lucru rău – de multe ori chiar asta e ideea. Locuitorii din New York vor avea ocazia să exploreze ultimii șapte ani ai carierei lui Beavers în expoziția Viața pe care o merităm

, accesibilă publicului la MoMa. Între timp, artista s-a mutat din oraș și locuiește acum în apropiere, în Newark, New Jersey. Studioul ei e în aceeași clădire cu un studio de înregistrări pentru muzică hip-hop și o fabrică producătoare de haine pentru dansatoare exotice.

Când am fost în vizită, mai multe lucrări erau în stadii diferite de finalizare. Una se bazează pe o imagine găsită, cu mâini care țin pahare cu apă în unghiuri diferite. Lui Beavers i se pare că e o referire la animațiile digitale sau la designul de jocuri video. O reproduce cu straturi groase de vopsea acrilică, cu forme create prin suprapunerea de straturi de fond de gel pe care îl sculptează cu un cuțit de bucătărie înainte să-l picteze. Lucrarea se numește Trează – Beavers tocmai s-a lăsat de băut și punerea titlurilor lucrărilor e o ocazie bună de a strecura ceva personal într-o imagine care de obicei e generică și anonimă. „În mod clar aleg lucruri care spun ceva despre viața mea, indiferent cât e de superficial și tangențial”, explică ea.

În alte părți de studio, pictura unui bust de bărbat e sprijinită de un perete. Pectoralii masivi ai figurii par prăbușiți și se preling pe suprafața lucrării. Ea a păstrat pictura ca pe un avertisment de reținut: lasă materialele plastice să se usuce sau se vor întâmpla lucruri rele. Viața pe care o merit conține lucrări similare pe care Beavers le-a făcut inspirându-se din selfie-urile de pe Instagram ale culturiștilor și obsedaților de sală.

Artista s-a entuziasmat de posibilitățile formale, teoretice ale demersului: să sculptezi imagini ale unor corpuri care sunt la rândul lor sculptate, dar a descoperit că nu prea există o piață pentru astfel de lucrări. Majoritatea celor expuse la MoMA sunt direct din studioul ei.

„Pentru colecționarii de astăzi, ca să le aibă în casă – ei sunt mai puțin interesați de forma masculină”, ridică ea din umeri. „Dar mie îmi place să le fac. Bănuiesc că toți urmărim să ne re-facem, mai ales online – încercând să creăm o altă versiune a noastră.” Un filon similar de auto-perfecționare sau transformare parcurge cea mai mare parte a operei lui Beavers. E prezent acolo în fiecare imagine supradimensionată cu femei care se dau cu ruj sau cu rimel. Diavolul e în detalii: micile crăpături în buzele uscate, aspectul de piciorușe de păianjen al genelor etc.

În vreme ce Beavers își găsește majoritatea imaginilor inițiale pe net, cea mai mare parte a muncii ei impresionante nu se transpune înapoi online atât de ușor. Tablourile ei se bombează și sunt flexibile, depășindu-și propriile limite. Artista a început să încorporeze în ele și elemente din sport – mingi de tenis, mingi de fotbal – parțial ca un experiment pentru a vedea cât de sculpturală poate să devină.

„Care e cea mai tridimensională formă pe care o pot face pe o pânză?”, s-a întrebat ea înainte să se apuce de modelat forme din papier mâché, pe care apoi le-a pictat. Toate clișeele macho atletice pe care le include se transformă și la un mod de a se juca cu genul. „Cineva mi-a spus «Ah, ce feminine sunt lucrările tale!»” – își amintește ea. „Așa că m-am apucat să fac această serie de buze cu mingi pe ele, ca un mod stupid de a răspunde la asta: «Și acum sunt masculine?»”.

În vreme de Beavers e destul de reticentă la ideea de a-și folosi arta ca metodă de a-și explora propria psihologie, temele de care e fascinată par să constituie în sine un fel de jurnal. Uneori e la un nivel destul de facil – de exemplu, o imagine cu cartofi prăjiți și ketchup aranjați în formă de inimă, pentru că artistei îi plac foarte mult cartofii prăjiți („foarte profund”, râde ea). Dar, în alte imagini, fotografiile pe care le alege din online, cum ar fi o poză cu o femeie care își pictează buzele cu o pensulă adevărată, de pictură, ar putea fi un punct de plecare pentru a-i întrezări tangențial aspirațiile și anxietățile.

Fotografiile pe care le găsește online sunt acolo gata să fie însușite și transformate prin idiosincrazie în ceva nou. Lucrul în felul acesta ajunge să devină mai interesant decât dacă ar fi pornit de la zero. „Nu cred că pot veni cu ceva la fel de interesant de una singură”, recunoaște ea. „E un efect secundar al statului pe Instagram – te face să vezi cât de mult semeni, de fapt, cu toată lumea. Prin urmare, orice chestie aș crea despre viața mea, toți ceilalți ar avea-o deja și ei – nu ar fi nimic distinct sau interesant. E ca un fel de aplatizare a identității. Din nu știu ce motiv, nu prea am chef să intru prea adânc în chestiile mele.” Asta ar putea suna ca și cum artista se cam ascunde, suma tuturor acestor imagini împrumutate ajunge cumva să pulseze într-un mod aproape dureros de personal.