„Ne trimitea mama la coadă din timpul nopții și stăteam acolo până după-amiaza câteodată. Unii oameni veneau cu scaunele la ei, pregătiți să aștepte”, îmi povestea mama la un moment dat despre zilele filmului american, din timpul comunismului. Pe vremea aia, cozile făceau parte din rutina zilnică a oamenilor, iar eu n-am înțeles niciodată cât de resemnat trebuie să fii cu asta, încât să vii cu scaunul de acasă și să stai chill ore întregi.
Publicitate
Am văzut lucrurile altfel în weekend, când am umblat jumătate de zi la Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului și m-am plimbat de colo colo pe străzi, la șase grade. În jurul meu, înfășurați în straturi groase, cu plase burdușite cu apă și mâncare, oamenii își așezau scaunele pe asfalt și se cuibăreau în așteptarea mântuirii. Unii au stat așa și zece ore, înaintând cu scaunele pe parcurs ce se golea curtea Catedralei și puteau intra.
În anumite porțiuni, locul arăta ca un festival de jazz, unde oamenii stăteau chill, beau ceva și se relaxau. Asta până începeau să bată clopotele și să se audă urletele pelerinilor care se luptau cu jandarmii să-i lase mai aproape de Catedrală.Atunci îți aminteai că cei mai mulți sunt veniți de la zeci sau sute de kilometri și probabil vor pleca înainte să intre prin altarul pentru care au fost aduși să-l vadă. Până la linia de finiș, însă, oamenii s-au pregătit de o lungă așteptare. Obișnuință din comunism.
Editor: Iulia Roșu