Cum e să te căsătorești la 20 de ani

Andrea și Colton. Toate fotografiile sunt din arhiva personală a celor intervievați

Pentru unii dintre noi, căsătoriile care funcționează par să fie niște mituri urbane. Poate că au existat, eventual pe vremea când veneau străbunicii noștri în America și se iubeau mult – dar la un moment dat, pe drum – poate că în anii '60? – s-au pierdut în negura vremurilor. Rata divorțurilor a atins punctul culminant prin 1980 și a scăzut întrucâtva în ultimii 15 ani, dar și rata căsătoriilor a urmat un trend similar. Așadar, pe măsură ce generațiile noi s-au obișnuit cu dizolvarea căsătoriilor, se pare că trendul din ziua de azi e că familiile trebuie să se despartă, ca să apuce să se formeze.

Există multe obstacole care despart generația celor născuți în anii '90 de căsătorii de tipul celor de care s-a bucurat generația Marii Crize Financiare, despre care se presupunea odată că sunt modelul suprem pentru fericire. Suntem prea educați, avem slujbe proaste, suntem plini de datorii, încă locuim cu părinții și, dacă e să ne luăm după unii comentatori, nu suntem în stare să ne ținem de nimic: un job, o religie și, evident, nicio relație. În 2013, doar 26% dintre tinerii adulți cu vârste cuprinse între 18 și 33 de ani erau căsătoriți și, dacă e să continue trendul în același stil, e posibil ca un sfert din generația asta să rămână necăsătorită până la mult timp după ce împlinește 40 de ani, sau chiar mai târziu. Și există dovezi cum că însăși instituția căsniciei se erodează: un studiu a raportat că 43% din tânăra generație susține o formă de căsnicie care le-ar permite cuplurilor să își destrame uniunea după o „perioadă de probă" de doi ani.

Dar întreabă un statistician de la tine din cartier: ai intrat în ultima vreme pe Facebook? În perioada de șase luni în care intră „sezonul de logodne" și „sezonul de nunți" am impresia că nu trece o zi fără să mi se umple feed-ul de poze cu gagici de douăzeci-și-ceva de ani la petrecerea miresei și cu clipuri cu cereri în căsătorie, cu declarații despre „de ce mă căsătoresc cu prietenul meu cel mai bun" și, pentru cei care vin la nuntă singuri, postări menite să te ajute să participi și să supraviețuiești primei tale nunți ca adult. Pare că se formează o falie culturală între cei care-și pregătesc pe Pinterest ziua cea mare și cei care o condamnă cu foc și pară.

Într-o încercare de a închide această falie care se cască, VICE a plecat în căutarea unor cupluri proaspăt logodite și căsătorite de tineri, ca să le-ntrebe, practic, de ce? Ce-a fost în capul lor? Nu-i macină aceleași îndoieli ca și pe noi, ceilalți? Au în cap un termen de valabilitate? Și ce le dă suficientă încredere încât să se ridice în fața tuturor celor pe care-i cunosc și să-și facă unul altuia promisiunea tot restului vieții?

Christopher: Hai să fim sinceri: chiar cred că instituția căsniciei e, în esență, un pic greșită și cred că unii oameni se-ntreabă, gen, „de ce să mă chinui?" E un pic nefiresc să fii cu cineva și să racolezi o persoană care să facă sex cu tine pentru tot restul vieții, așa că mă gândesc că unii se uită la chestia asta și că tinerii-și zic: „mă piș pe chestia asta. Nu vreau să fac asta."

Provin dintr-o familie în care mama s-a recăsătorit de patru ori. Și tata s-a recăsătorit. Dar eu am știut că vreau să iau [căsnicia] foarte în serios. E ceva la care trebuie să muncești, dar e și extraordinar, dacă reușești s-o faci cum trebuie și din motivele corecte. Am simțit că Lindy e aleasa și c-o să facem chestia asta să funcționeze și să se-ntâmple. Și eram fericiți în clipa aia, așa că nu cred că m-am stresat cu întrebări de genul: „Oh, oare e decizia corectă?" A fost mai degrabă o decizie romantică, idealistă. Dar într-un sens bun. A fost destul de frumos.

Lindy: Am încercat să planificăm nunta și de fiecare dată când am încercat, pe mine m-a bușit plânsul. Nu aveam banii necesari pentru ce se aștepta de la noi. Odată ce ne-am hotărât să fugim și să facem ce vrem noi, m-am simțit atât de ușurată. Ploua afară. Ne-am trezit. Am făcut cu toți micul-dejun. Am plecat la Point Dume, în Malibu. Am improvizat. N-a repetat nimeni nimic. Ne-a căsătorit prietenul lui cel mai bun. A fost cu noi și prietena mea cea mai bună. Un prieten din facultate a făcut pozele. Ne-am întors la casa de pe plajă și-am mâncat Taco Bell, ne-am uitat la Netflix și am ascultat muzică toată ziua. A fost perfect. N-am vorbit cu nimeni la telefon în ziua aia. Ne-am petrecut-o doar între noi și cu cei doi cei mai buni prieteni ai noștri.

N-aș spune nimănui să se căsătorească și cu asta, basta. Nu cred că e pentru toată lumea și cred că e foarte greu și că trebuie să muncești ca să-ți iasă. Trebuie să știi [că] dacă se-ntâmplă vreun căcat, va trebui să te lămurești. Dar simt că o mare parte din generația noastră, dacă trec printr-un căcat, nu vrea să se lămurească. La faza asta simt că eu și Chris suntem diferiți. Am avut și noi obstacolele noastre și le-am lămurit și ne lămurim în continuare.

Stacy: Nu m-am gândit niciodată că o să mă mărit de tânără. Planul meu era să mă mărit pe la 27, sau poate 28 de ani. Dar presupun că atunci când cunoști persoana cu care vrei să te căsătorești, n-are niciun rost să mai aștepți. Sentimentele mele n-aveau să se schimbe. Așa că de ce să nu mă mărit de acum? N-am crescut niciodată cu gândul locuitului împreună, așa că mi s-a părut că alegerea corectă e căsnicia.

Când ne-am logodit, am așteptat luni întregi să postez pe Facebook, ca să pot mai întâi să le spun prietenilor și familie. E foarte ușor să te absoarbă Facebook-ul. Cred că și asta e o altă formă de presiune, pentru că atunci când postezi toate chestiile de genul ăsta, trebuie să le anunți și pe-alea rele, gen când se rupe o logodnă sau când divorțezi. În ultima vreme nu mai postez la fel de mult cum postam la începutul relației, pur și simplu pentru că n-am nevoie sau nu vreau să știe toată lumea totul despre relația noastră.

Mă fascinează când mai văd pe cineva că face o cerere în căsătorie [în ziua de azi], pentru că văd și eu tendința. În majoritatea situațiilor, oamenii stau împreună sau fac copii în afara căsniciei. Adică, tot aia e, dar simt că atunci când te căsătorești știi ce-i aia o căsătorie și ce se face într-o căsătorie. Sunt creștină devotată. Simt că, prin apropierea de Dumnezeu, putem să fim oameni mai buni unul cu celălalt. Dacă n-am deveni creștini și oameni mai buni, nu cred c-am putea să supraviețuim căsătoriei, mai ales în zilele noastre, când situația s-a schimbat complet. Se întâmplă atâtea lucruri în fiecare zi și când nu mai ai centrul ăla de susținere, cred că e foarte ușor să te abați de la calea aia.

Justin: Cred că unul dintre cele mai importante lucruri din situația asta e că, înainte să o cunosc pe Stacy, m-am abătut de la calea cea bună. Dar, după ce am cunoscut-o pe ea, m-a readus la un sistem de credință biblic, care include viața de familie și viața într-o relație și la cum trebuie să fiu ca soț, conform Bibliei. Cred că s-a potrivit cu multe dintre principiile pe care le aveam deja, dar cred că mă abătusem de la esența aia de practică creștină.

E nevoie de multă asumare ca să fii un soț așa cum te-nvață Biblia. Chiar trebuie să-ți asumi structurile de comportament într-o relație. Trebuie să-ți asumi cu totul așteptările ca soț și ca tată. Există anumite lucruri pe care trebuie să le susții și să fii responsabil pentru ele, în sensul în care te dedici unei căsnicii și în sensul în care le impui și copiilor tăi aceleași structuri de comportament, ca să vadă și ei ce-nseamnă să fii un model și să trăiești cu structurile astea.

Colton: Andrea locuia cu părinții la momentul [cererii în căsătorie] și provine dintr-o familie foarte tradiționalistă, deci nu exista opțiunea de a locui împreună și de a încerca să vedem cum merg lucrurile înainte să ne căsătorim. Nu zic că ăsta e motivul pentru care m-am căsătorit cu ea, știam că vreau să mă căsătoresc cu ea, dar știam că nu putem să avem parte de o trecere lină. În ziua de azi, mulți se mută împreună și testează apele și dacă merge bine își iau un câine și apoi se și căsătoresc. Le e frică să se arunce din prima în chestia asta. În cazul nostru, ea a cam fost forțată să procedeze așa, din cauza felului în care a fost crescută, iar eu am avut încredere că o iubesc suficient de mult cât să o iau de nevastă. Așa că am făcut pasul și am decis să ne căsătorim.

Andrea: Încă sunt șocată că ne-am căsătorit. Uneori mă uit la el și sunt, gen: „O, Doamne. Ești soțul meu!" N-am putut să pronunț cuvântul „soț" în primele două săptămâni. Era ciudat. Evident c-am vrut să mă mărit cu el, dar, pentru mine, toată tranziția a fost foarte grea. Sunt foarte apropiată de familia mea. Nu am plecat la facultate. N-am avut niciodată colegi de cameră. N-am dormit niciodată în cămin. N-am avut parte de nimic din toate astea. Colton e prima persoană cu care m-am mutat de-acasă, iar asta mi-a fost foarte greu. El, însă, a fost alături de mine și m-a susținut. Am plâns un pic, uneori. A doua zi după nuntă mi se părea că e atât de liniște în apartament. Pur și simplu am început să plâng și nu înțelegeam de ce, dar el m-a susținut și a avut multă răbdare cu mine.

Britt: Am fost mulți ani activist pentru drepturi egale în ce privește căsătoria. Am fost arestată pentru un gest de nesupunere civică, non-violent, de Sf. Valentin, pentru o organizație care se numește GetEQUAL, deci dintotdeauna m-a pasionat tema drepturilor egale la căsnicie. Însă, pe vremea [când protestam], nu prea înțelegeam implicațiile emoționale ale instituției căsniciei, așa cum le înțeleg acum.

Eu provin dintr-o familie destrămată, deci mi-e la îndemână să mă gândesc la divorț. Ai mereu în cap ceva care-ți spune: „O s-o dai în bară și o să se trezească într-o zi și-o să-și dea seama că a ales persoana greșită." Mă lupt încontinuu cu chestia asta, trebuie mereu să fac vocea aia să tacă și să mă concentrez pe ce pot să fac ca să transform căsnicia asta într-o experiență bună. Pentru mine, gândurile legate de divorț sunt înfricoșătoare, pentru că am asistat la așa ceva, deci perspectiva mea fatalistă o să fie mereu acolo. Dar, dacă vine vorba despre „pentru totdeauna", dacă Isabel ar vrea într-o zi să fie cu altcineva, sau dacă ar vrea să mă părăsească pentru că e nefericită, aș lăsa-o, evident, să plece. Pentru că scopul suprem al chestiei ăsteia e fericirea.

Fac tot ce pot ca s-o fac fericită și ca să avem un cămin fericit. Dacă ei nu i-ar fi bine, n-aș vrea s-o țin doar pentru mine. Mi se pare atât de egoist.

Isabel: În ziua în care ne-am căsătorit, Britt lucra la o firmă de avocatură unde mergea tot timpul televizorul pe știri. Eu eram acasă și m-a sunat să-mi spună că tocmai se dăduse verdictul Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite, deci de-acum persoanele gay au voie să se căsătorească. Așa că mi-a zis: „Hai s-o facem! Trebuie să facem asta chiar acum." Ne-am gândit că poate se anulează cumva decizia și că măcar să reușim să fim căsătorite câteva minute. Așa că presupun că, tehnic vorbind, ea m-a cerut pe mine în căsătorie. Cred că-n ziua aia eu m-am simțit un pic vinovată, pentru că tot vedeam cupluri mai în vârstă, care fuseseră împreună mult mai mult decât noi și luptaseră și speraseră la chestia asta toată viața. Așa că m-am simțit un pic vinovată când le-am văzut și am comparat relația noastră cu a lor.

Kaitlyn: Noi suntem un cuplu din ăla care s-a mișcat destul de repede. Ne-am cunoscut în august. Apoi ne-am mutat împreună în noiembrie. Ne-am luat un câine. Am început să vorbim despre căsătorie în ianuarie. Și-apoi chiar ne-am logodit în mai. Pentru că ne-am mișcat atât de repede la început, a trebuit, la un moment dat să facem un pas în spate și să ne-ntrebăm: „Oare chiar vrem să nu [ne căsătorim], pentru că ne pasă ce zice lumea despre cât de repede se fac chestiile astea? Sau vrem să facem ce ne face pe noi fericiți?"

Am ezitat mult la început. Nici nu le-am spus unora dintre cele mai apropiate prietene din liceu că ne mutăm. Unele dintre ele – poate și din cauza mea – au fost foarte surprinse când au aflat că ne-am logodit. Am avut și prietene foarte de treabă, care m-au susținut, dar am și prietene care încă nu mi-au zis nimic pe tema asta. Mă doare mult mai puțin decât mă așteptam. Indiferent că a fost vorba de mutat împreună sau de logodnă sau de cunoscut familiile, cred că eu și Sebastian am zis, la fiecare pas: „Asta pare să fie decizia cea bună". Suntem mândri că am făcut împreună chestiile astea.

Sebastian: Vin dintr-o familie divorțată. Mai exact, am fost de față când mama l-a prins pe tata c-o înșală. Aveam vreo opt ani și-mi amintesc că am fost cam traumatizat când am văzut-o pe mama cum se prăbușește și plânge. Relația lor s-a fracturat. Deci am crescut cu o perspectivă destul de deformată asupra căsătoriei, bazată pe părinții mei, dar, în același timp, am avut niște unchi foarte mișto, cu soții minunate și am văzut și că o relație se poate baza și pe un efort de echipă. Poate nu e perfectă, dar construiești ca să creezi ceva. Când am cunoscut-o pe Kaitlyn, pentru mine căsnicia era modul suprem prin care să ne demonstrăm că suntem 100% siguri că asta e persoana cu care văd un viitor. Indiferent că asta înseamnă să călătorim împreună în toată lumea, ca cei mai buni prieteni sau, la un moment dat pe viitor, să ne întemeiem o familie. Există anumite chestii pe care vrem să le facem înainte să se întâmple asta, dar căsnicia a fost o modalitate de a ne sărbători iubirea foarte pură și devotamentul.

Angela Almeida e jurnalist independent și locuiește în Queens, New York. Reportajele ei pot fi citite în The Atlantic, MSNBC.com și pe Elle.com, printre altele.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre nunți:
Cum e viața după ce te căsătorești cu tine însuți
Cum e să te căsătorești cu arma în mână
Cum arată cea mai ciudată cerere în căsătorie din istorie