Neagu Djuvara e idolul meu. Anul trecut a împlinit o sută de ani și ar fi trebuit să fii și tu mândru că ai fost contemporan cu istoricul chiar dacă ai 20 de ani, o arzi prin Vamă și te gândești acum cum să ieși mai repede de pe site, în timp ce exclami disprețuitor: „Ce dracu, frate, s-au apucat și ăștia de la VICE să scrie despre moși?".

Mai rămâi un pic, și am să-ți explic de ce ar trebui să știi mai multe despre omul ăsta, chiar dacă, probabil, era mai bătrân decât străbunică-tu.

Neagu Djuvara a fost în primul rând un foarte bun istoric. A scris multe cărți de istorie, le găsești pe toate pe net, dar ce mi se pare cel mai important este că omul a demontat, rând pe rând, toate prostiile cu care comuniștii ne-au împuiat capul despre istoria românilor: că noi am fost întotdeauna ăia buni, că am fost apărătorii creștinătății, că suntem făcuți din daci și romani etc.

De exemplu, Djuvara a scris cartea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, în care spune, la un moment dat, chestia asta:

Deci, cum? Mihai Viteazul avea o armată format din mercenari străini? Ei bine, da. Cred că-ți închipui ce scuipați și-a luat Djuvara pentru afirmațiile astea.

Dar omul și-a văzut de cărțile lui și a mai comis un „sacrilegiu". A demonstrat, într-o altă lucrare, Thocomerius - Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti, că primul stat român a fost întemeiat de un voievod de origine cumanică.

Cum ar veni, nu provenim doar din femeia dacă, ce s-a combinat cu soldatul roman, ci avem și sânge cumanic, un popor migrator înrudit cu turcii. Nu spun ce scandal a ieșit din asta, unii l-au amenințat chiar cu moartea pe istoric pentru că îndrăznește să conteste puritatea rasei românești.

Djuvara le-a răspuns însă calm și cu umor:

Dacă nu ești cumva un fan al lui Marian Munteanu sau vreun dacopat rătăcit, îți recomand să citești cartea lui Djuvara. Vei vedea că argumentele omului cam stau în picioare.

Din același ciclu, „Djuvara VS oameni cu idei clare despre românism, patriotism, creștinism", aș mai pomeni de două episoade.

Mai întâi, modul în care l-a făcut terci pe Sergiu Nicolaescu, după ce acesta din urmă băgase de la el povești despre momentul 1944, în filmul Oglinda. Apropo, în același an, Djuvara chiar lucra la Ministerul de Externe român, ca tânăr diplomat. Da, în 1944.

Apoi, aș mai pomeni de porția de înjurături pe care și-a luat-o când a făcut afirmația asta:

Știu, sunt șanse să te enervezi și acum, când citești asta. Asta e, ia-te de mână cu Biserica și naționaliștii, care au făcut spume când Djuvara a dat declarația.

Dar dincolo de faptul că știe istorie, Djuvara a avut o viață cum nici în filme nu găsești. De fapt, nici nu înțeleg de ce nu s-a făcut un film despre el până acum.

Pe 23 august 1944, a fost trimis de mareșalul Antonescu în Suedia ca să-i spună ambasadorului român de acolo să negocieze cu rușii capitularea țării. A ajuns la Stockholm pe 24 august și a aflat că, pe când el era în avion, Antonescu tocmai fusese arestat de Regele Mihai și România se aliase cu Uniunea Sovietică. Așa că nu s-a mai întors în țară până în 1990.

În perioada asta de pribegie prin Occident, omul a tot sperat că americanii și englezii vor scoate până la urmă România din mâinile sovieticilor. Și nu a stat cu mâinile în sân, s-a pregătit pentru momentul ăsta. Oricum fugise din țară cu un teanc de pașapoarte în alb pe care le-a dat unor refugiați politici români.

A făcut parte din Comitetul Național Român, o organizație clandestină din Franța, și a fost omul de legătură cu CIA. A fost antrenat de americani, a învățat să sară cu parașuta, să piloteze avioane. A pregătit chiar un comando, care în 1951 a fost parașutat în România pentru a lua legătura cu luptătorii anticomuniști din munți. Numai că toți membrii au fost prinși și judecați, iar atunci Djuvara a abandonat și el lupta.

După ce și-a luat gândul că americanii îi vor alunga pe ruși din România, Djuvara a plecat în Africa unde a lucrat ca diplomat între 1961 și 1984. De fapt, a participat la organizarea unui nou stat apărut pe hartă, Republica Niger, o fostă colonie franceză care-și declarase independența.

El a fost angajat de președintele țării să organizeze noul minister de externe al acestei țări. Și a făcut o treabă așa de bună că președintele Nigerului i-a spus: „Dumneata ești singurul om serios dintre cei care mi-au fost recomandați!". Toată povestea o găsești în cartea Amintiri din pribegie.

În 1990, Djuvara s-a întors în România, ca mulți alți emigranți politici, și de atunci scrie încontinuu cărți în care încearcă să facă un pic de ordine prin istoria falsificată a românilor. În ciuda criticilor, e considerat unul dintre cei mai importanți istorici ai secolului XX. Nu are nici cea mai mică reținere să spună adevărul în față. Pe mine m-a spart pur și simplu pasajul ăsta din Amintiri din pribegie, în care descrie țăranul și satul românesc din zilele noastre:

Dar nu numai cărțile de istorie l-au făcut celebru. Mai sunt și poveștile nebunești din tinerețe care arată că omul ar fi stat numai pe pagina întâi a tabloidelor din ziua de astăzi. În Amintiri și povești mai deocheate, Djuvara scrie, spre exemplu, cum se plimba în fundul gol cu motocicletă, în văzul satului, împreună cu verișoara Mona Mavrocordat. Sau cum a încercat, când avea șase ani, să facă sex cu altă copilă de patru ani și au fost prinși de mama fetei.

„A fost prima dată în viaţa mea, dar şi ultima, când am avut poftă să intru în pământ, să mă sinucid", scrie Djuvara, despre momentul respectiv.

Apoi, dintr-un interviu pentru România liberă, poți afla cum Djuvara cum și-a vândut inelul cu diamant, moștenit de la bunici și dat nevestei la logodnă, ca să-și cumpere un Mercedes negru cu care să-și plimbe prin Europa tovarășii de distracție.

Provenea el dintr-o familie cu stare, dar tot nu-i ajungeau banii ca să-și facă de cap, cum se obișnuia pe vremurile acelea.

Dacă nu te-am convins încă să pui mâna să citești ceva de Neagu Djuvara, hai să-ți mai dau un pont. L-am întâlnit în urmă cu câțiva ani pentru un interviu și mi-a spus amical că noi, ziariștii, îl tot deturnăm de la treabă pentru că, în loc să dea interviuri, preferă să-și termine cărțile. Omul mai are încă lucruri de scris, chiar dacă a împlinit o sută de ani.

Ar fi păcat să nu apuce să termine tot ce a început.

Citește și alte chestii despre România:
De ce și cât a fost Mihai Eminescu xenofob și jurnalist
Fragmente din istoria uitării
Istoria României în culori pare mai vie ca orice manual oropsit