Povestea bărbatului care așteaptă sfârșitul lumii pe un deal din Polonia

La câteva mile distanță de orașul polonez Wroclaw, un bărbat trăiește de unul singur în vârful unui munte. Cel puțin asta am înțeles când prietenii mei din Wroclaw mi-au povestit despre „un ciudat și câțiva câini care trăiesc pe un deal la marginea orașului". Prietenii mei vorbesc mult, dar povestea asta mi-a atras atenția.

Wroclaw se află în sud-vestul Poloniei, într-o zonă extrem de întinsă. Am aflat apoi că dealul pe care locuia bărbatul ăsta a fost făcut de mână de om, mai exact din dărâmături din al Doilea Război Mondial. După război, cărămizile și molozul de la clădirile distruse au fost strânse în locul ăsta, iar cu timpul, natura și-a intrat în drepturi și au apărut copacii. A devenit chiar un deal, în spatele unei centrale chimice. Într-un fel, era destul de romantic, un refugiu față de lume, pe mormântul unui fost oraș.

Când am dat prima dată de singuraticul ăsta, pe nume Edward, nu a urlat la mine și nici nu și-a trimis câinii să mă alerge, ceea ce mi s-a părut un semn bun. Totuși, nu a fost fericit de vizita mea neanunțată. Mi-a zis că așteaptă sfârșitul omenirii de vreo 20 de ani și mi-a explicat că natura a dat destule semne că momentul ăsta e aproape. Pentru un pustnic, știa destul de multe lucruri despre evenimentele curente, chiar și despre uragane și alte dezastre naturale. „Totul e voia lui Dumnezeu", mi-a zis el.

A fost ok cu ideea că-l fotografiez, în orele în care l-am tot ascultat. Mi-a zis că pe vremea când era tânăr, a avut o epifanie. În anii 1990, a fost zidar de mină, iar în timpul programului, Iisus i s-a arătat și i-a zis să construiască o casă pe vârful unui deal. Așa că Edward a găsit groapa de moloz și a început să construiască pe ea.

Pentru următorii doi ani, m-am tot întors în Wroclaw ca să-l văd pe Edward. Atunci, câțiva dintre câinii lui mai vechi îl părăsiseră, însă veniseră alții noi. Noaptea, îl mai vizitau căprioarele.

Când ne-am întâlnit pentru prima dată, Edward a reușit să construiască două căsuțe pe deal, iar acum o ridică pe a treia. A transformat molozul și tot praful într-un sol fertil și l-a folosit să construiască adăposturi pentru oamenii străzii din Wroclaw. În timpul iernii, a mai trecut poliția pe acolo în căutare de homleși care trebuiau duși la adăpostul din oraș. Edward îi invita mereu la o cană de ceai ca să le arate că, deși afară ningea, în casa lui de pe deal era cald și plăcut.

Edward a lucrat la căsuțele lui șase zile pe săptămână. Din când în când, mai cobora dealul ca să mai ia apă dintr-un bazin de înot din apropiere. Are o cameră digitală cu care a fotografiat lumea lui, pe care vecinul său cel mai apropiat a arhivat-o pentru el. Edward era conștient de ce se întâmpla în jurul muntelui său, dar lumea asta mai mult îl enerva pentru că, conform lui, e plină de oameni care-l supără pe Dumnezeu. El se aștepta că Dumenzeul ăsta va interveni în curând și va pune capăt problemei.

Nu vorbea niciodată prea mult. Când am discutat cu el, evita multe dintre întrebările mele și vorbea numai despre subiectele care-l interesau. Așa că le-am lăsat să treacă, pentru că nu voiam să intervin prea mult în viața lui, până la urmă, a ales o viață singuratică și izolată.

Au mai trecut doi ani de la ultima mea vizită în Wroclaw. Luna trecută, am decis să merg din nou pentru articolul ăsta. În drumul meu spre deal, îmi făceam griji că Edward s-ar putea să nu mai fie acolo, dar când am ajuns, totul arăta la fel. Singurul lucru care s-a schimbat era că a treia căsuță părea aproape terminată, iar câinii îmbătrâniseră puțin. Edward era la fel. Când m-a văzut, mi-a zis că luna septembrie a fost prea rece. Pentru el asta era o dovadă clară că sfârșitul e aproape.

Urmărește VICE pe Facebook