Megan mi-a spus de ce l-a făcut pe Iisus angajat la call center și acum totul are sens

Ia uite ce tablouri mișto croșetează tipa asta, i-am zis unui amic după ce am descoperit-o pe Megan Dominescu. „Tablouri” nu e însă un termen care să se potrivească lucrărilor ei. Ceva mai potrivit ar fi, poate, „meme croșetate”.

Pentru lucrările ei, Megan se inspiră din cele mai ascunse colțuri ale internetului, dar și din realitatea românească de zi cu zi, care o fascinează în continuare, deși locuiește de nouă ani în București. A țesut pe covoare sau pulovere peturi de bere, flyere de la studiouri de videochat, câini care zboară spre Rai, luptători de wrestling sau mesaje anticapitaliste. 

Pentru ea, cel mai important lucru e ca arta să aibă umor, deși asta e împotriva tuturor lucrurilor pe care le-a auzit în anii petrecuți la facultatea de arte. 

Megan s-a născut în Olanda pur întâmplător, pentru c-acolo erau părinții ei atunci, însă și-a trăit copilăria la Washington. A plecat din State și s-a mutat în România în 2014, când avea 17 ani, după moartea tatălui ei. De altfel, numele ei de scenă e cel pe care acesta ar fi vrut să-l aleagă, o combinație între numele lui de familie (Dominey) și numele mamei (Călinescu).

Când îmi vorbește despre perioada trăită în America, îmi spune că au șocat-o diferențele de clasă socială pe care le-a observat la școala publică din Washington unde a învățat. Pe aceleași holuri vedea copii care n-aveau bani pentru masa de prânz și copii care umblau cu sume exorbitante la ei.

Și-a întrebat mama dacă familia ei e bogată și a aflat că ai ei nu-s nici bogați, dar nici săraci. S-a enervat foarte tare după ce i s-au explicat diferențele dintre bogăție și sărăcie, pentru că nu suporta ideea că oamenii care-i plăceau aveau foarte multe lipsuri. 

La un an după ce s-a mutat în București a dat la UNArte, secția de pictură, dar după ce a absolvit facultatea și-a dat seama că pictura nu-i deloc de ea. Mi-a zis că nu se pricepe deloc la asta. Apoi a râs și s-a corectat: „Nu, asta e o chestie foarte subiectivă. Nu-s rea la pictat, ci când vine vorba de pictura clasică. I am academically bad at it.”

Proaspăt ieșită din facultate, Megan n-avea nicio idee despre cum să facă bani, dar o mai ajuta mama ei cu facturile. În același timp, încerca să facă artă, dar îi ieșea prost. Pardon, nu prost, dar nu așa cum ar trebui, se corectează din nou, așa cum a făcut-o de mai multe ori pe parcursul discuției noastre. Pe-atunci făcea picturi și mici sculpturi, pe care încerca prea tare să le facă frumoase, în loc să le facă amuzante, așa cum îi dicta propriul adevăr. 

După ani de experimente, și-a găsit mediul: arta textilă. 

Știa să țeasă de la bunica și mama ei, așa că într-o zi s-a gândit să experimenteze cu asta. A început cu un covor pe care l-a făcut cu ajutorul unui tutorial pe YouTube. Procesul de creație i-a rămas cam la fel de atunci: totul începe cu o schiță într-un carnețel, după care desenează modelul pe pânză. Apoi, țese firele până umple pânza. În funcție de amploarea modelului și mărimea lucrării, asta îi poate lua și câteva săptămâni.

După câteva interviuri de angajare la niște cafenele, s-a lămurit pe la 21 de ani că n-o să aibă un job convențional. Criza existențială generată de acest gând a dus la una dintre primele lucrări ale sale: „Nothing works and everything’s expensive”.

În același timp, Megan trăia frustrarea artistului neexpus. Pe-atunci, viața ei era un șir de „Pot să expun și eu la voi?”, unde răspunsul invariabil era „Te sunăm noi”. Simțea că nu înțelege mare lucru din viață și din lumea artei, însă tot ea spune că-n perioada aia nu era tocmai pasionată de ce făcea. Foarte multe dintre primele lucrări i-au fost respinse.

Spărgea mii de lei pe materiale, dar lucrările se umpleau de praf la ea acasă când nu le făcea cadou prietenilor. Frustrările se adunau, la fel și facturile și zilele-n care câinele ei nu prea avea ce să mănânce. Dar a continuat să-și dezvolte craftul și, cu timpul, au început să vină invitațiile să participe la expoziții și chiar să vândă lucrările. În prezent, a ajuns să trăiască din arta ei.

Lucrările lui Megan nu sunt funny pentru oricine, însă ea pare să spună că cei deranjați de arta ei au cel puțin un băț în cur. În viziunea ei, oamenii ar trebui să nu se mai ferească de a fi amuzanți și să facă uneori lucruri haioase sau chiar stupide, pentru că, de fapt, nimic nu contează. Din păcate, nu toată lumea e de acord cu asta, după cum s-a văzut în 2021, când a picat la mijloc într-o dispută politică după ce a fost invitată să-și expună lucrările în cadrul festivalului Amural din Brașov. 

În lupta dintre PSD și PNL și administrația USR-PLUS a orașului, primii s-au declarat lezați de „pornografia” pe care o promovează festivalul, adică textilele cu Iisus, penisuri zburătoare sau un flyer de videochat pentru o modelă fictivă numită Maria, expuse în Turnul Negru din oraș. Acesta, mai ales, i-a înfuriat pe oameni: „Bătaia de joc continuă prin faptul că pe una din imaginile expuse apare menționat și numele «Maria», un nume pe care îl poartă milioane de românce, dar și numele Fecioarei Maria, protectoarea orașului nostru”, a declarat atunci Lucian Pătrașcu, liderul grupului PSD din Consiliul Local Brașov. Ba mai mult, o designeriță de interior a compus un cântec de șapte minute împotriva Amural pornind de la arta lui Megan.

I se pare ciudat hate-ul la adresa artei pe care o face, pentru că ea nu râde de cineva anume, ci de concepte – prin textilele cu Iisus, Zuckerberg sau alte personalități cunoscute, nu și-a propus să facă mișto de ei per se, ci de ce reprezintă în cultura pop.

Crede că trebuie să distrugem piedestalurile pe care am suit celebritățile și miliardarii.

Pe social media Megan postează, de multe ori, despre sfârșitul lumii. O găsești pe @dominescu. Postările ei sar de obicei de o mie de like-uri, ceea ce o face să evite să posteze chestii personale. Tratează Instagramul strict tranzacțional, mai mult ca să anunțe că a mai terminat ceva.

Poate să facă azi o textilă pe care s-o vândă peste doi ani. N-are un depozit, doar o sufragerie în mijlocul căreia stivuiește tapiserii. Multe lucrări sunt complet aleatorii, iar dacă vine cineva-n vizită o să dea peste exclusivități involuntare. Nu toate lucrările sunt expuse în galerii sau târguri de artă. Cele mai vechi, de regulă, n-ajung în lumea largă.

E frustrant pentru un artist să știe că mulți oameni bogați cumpără artă doar pentru că au un prieten bogat care a cumpărat ceva sau pentru că li se zice că un anumit artist e cool sau va fi valoros în timp. Aprecierea reală se miroase ușor, iar pe Megan o deranjează că nu-i poate spune nu unui astfel de individ adus la ea de vântul trendului. Până la urmă, trebuie să-și plătească facturile.

Megan face parte din Moxa20, care a început ca un colectiv de artiști, din care acum au mai rămas doar ea și prietenul ei cel mai bun, Mono Mihai. Împreună au un atelier la etajul doi al unui fost orfelinat, unde lucrează, organizează workshop-uri sau petreceri. Speră să nu fie dați afară niciodată acolo, pentru că au strâns deja mult prea multe amintiri.

Când vine vorba de lumea artei, Megan îmi spune că o expoziție n-ar trebui să fie pompoasă, ci poate, bine-mersi, să existe-n spatele casei, cum a fost la început și Cazul101, o mini galerie de artă pe care niște colegi de facultate au deschis-o în garajul mamei unei prietene. Până la urmă, scopul e să vadă oamenii ce expui, nu contează cine găzduiește evenimentul.

Sfatul ei pentru tinerii artiști e să nu se lase descurajați dacă nu intră acolo unde și-au propus, fie că e vorba de o școală sau o galerie. Ce e important e să le placă ce fac și să-l arate oamenilor. La un moment dat, cuiva îi va plăcea.

Ar fi vrut să știe asta la început, când credea că trebuie neapărat să fie o artistă „serioasă”, nu cineva care țese niște oameni care se pișă unii pe alții în tufișuri. Până la urmă, le este recunoscătoare profilor din facultate că au fost nesimțiți și i-au tăiat avântul, pentru că, până la urmă, asta a ambiționat-o mai tare să-și găsească propria cale.