FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Minorii aurolaci sunt bătaia de joc a societății din Somaliland

Străzile din Somaliland sunt pline de mii de copii africani dependenţi de aurolac.
17.2.14

Mohamed pozează în fața camerei, în timp ce Ibrahim trage pe nas dintr-o sticlă de aurolac, chiar în spatele lui.

Într-o noapte obișnuită, după ce apune soarele peste Hargeisa, în Somaliland, Mohamed își strânge trusa de lustruit pantofi și se îndreaptă spre canalizare, unde locuieşte când nu lucrează. În ciuda tuturor lucrurilor, e un loc bun de dormit pentru puștiul de 12 ani, pentru că ambalajele de la snacksurile aruncate și sticlele de plastic îi țin de cald, iar, când soarele răsare în fiecare dimineață, umbra unui zgârie-nori din apropiere îl protejează de căldură.

Publicitate

Clădirea, care a fost construită în 2012 şi care adăposteşte o companie care furnizează internet de mare viteză pentru ţara vecină, Dijbouti, e unul dintre multele simboluri ale bogăției relative din Hergeisa. Orașul reprezintă juvaierul Somaliland-ului, o republică autoproclamată, aflată în  nord-vestul Somaliei.

Deși Somaliland-ul mai are de așteptat până să fie recunoscută oficial și de alte țări sau de Națiunile Unite, ea are propriul guvern ales democratic și o armată din 30 000 de militari. Granițele sale abia trasate cuprind resurse naturale valoroase, ca dovadă compania turcească de petrol Genel plănuiește să facă exploatări aici în următorii doi ani, iar un alt motiv bun pentru care Somalia nu vrea să se retragă din regiune, e orașul portuar plin de viață din nordul țării, Berbera. Guvernul din capitala terorii, Mogadishu, se agață de speranța că pacea și prosperitatea Somaliland-ului se vor răspândi și în restul regiunii. Dar, în ciuda delimitării politice a acestui peisaj întortocheat, din păcate Somaliland pare o națiune separată, mai ales că în Hergeisa casele au steaguri tricolore pe care regiunea le-a adoptat în 1996 în locul modelului cu albastru deschis al Somaliei.

Cu câteva decenii în urmă, Somaliland era un loc devastat. Sub conducerea lui Siad Barre, un dictator nemilos care a pus stăpânire pe Somalia în 1969, la nouă ani după ce coloniile europene au pus capăt domniei lor, cetățenii din Somaliland erau brutalizați și privați de drepturi. Barre a interzis orice menţionare explicită a clanurilor care au divizat regiunea din Somalia, iar trupele sale armate au deschis focul împotriva protestatarilor aflați în afara stadionului de fotbal din Hargeisa, în 1990. După ce Barre a fost alungat în 1991, Somalia a intrat într-un război civil pe viață și pe moarte, care continuă şi la 23 de ani de atunci. Pentru mai mult de un deceniu, Hargeisa a rămas doar umbra unui oraș distrus și incendiat.

Publicitate

Și totuși, lucrurile au început să se schimbe treptat. Orașul a rămas neatins de bombe din 2008, care, după standardele vecinătății geopolitice, e un mic miracol. Siguranța relativă a regiunii i-a împins pe mulți locuitori bogați din Somaliland, care fugiseră în Statele Unite, Europa și Asia, să se întoarcă în țara lor de baștină și să aducă odată cu ei banii câștigați în vest. Regiunea autonomă din prezent are propria monedă, 16 universități și peste 200.000 de elevi înscriși în școli generale și licee. Dacă Somalia sudică e o națiune doar după nume, Somaliland se află la polul opus, pentru că e o țară din toate punctele de vedere, numai cu numele nu, cel puțin nu oficial.

Indiferent de cât de prosperă va deveni Somaliland, e puțin probabil ca orice parte din averea sa ajungă și la copiii străzii din Hargeisa, niște paria care trăiesc pe cont propriu și care în cel mai bun caz sunt ignorați, dar de regulă sunt abuzați și tratați ca niște scursuri. Ei sunt o prezență constantă, pentru că mișună printre umbrele străzilor și piețelor într-un oraș în care sărăcia și bogăția se ciocnesc la fiecare intersecție: blocuri noi și moderne stau lângă barăci învechite, schimbătorii de valută și-au făcut standuri în aer liber, pe care-și expun teancurile de bani, iar Hyundai-urile depășesc măgarii pe singura stradă pavată din oraș.

În spatele străzii e o cafenea care servește cafea și supă la ora 12. Aici l-am cunoscut pentru prima dată pe Mohamed. „Salam,” a zis el încet, după ce m-am prezentat.

Publicitate

Mohamed mi-a zis că, dacă doarme prea aproape de zgârie-nori-ul care-l protejează de lumina din zori, un gardian îl bate cu o nuia de salcâm până îi dă sângele. Am observat că are o sticlă veche de limonadă băgată pe sub hanoracul lui murdar. Era plină cu aurolac, probabil singura salvare din viața dură pe care o are. Pufăia la fiecare câteva minute în timp ce vorbea cu mine: „Aș putea să mă opresc, chiar aș putea. Dar e greu… Și de ce aș face-o?”

Conform Rețelei de Protecție a Copilului din Hargeisa, în oraș trăiesc între trei şi cinci mii de tineri fără casă, iar majoritatea sunt imigranți Oromo din Etiopia.  În jur de două sute pe an fac  traseul prin Somaliland și de-a lungul Golfului Aden până în Yemen, unde încearcă să treacă granița în Arabia Saudită ca să găsească de muncă, însă mulți dintre ei nu reușesc.

Pentru mai mult de patru decenii, etnicii oromo au fugit de persecuția din Etiopia, unde ei au fost mult timp marginalizați politic. Mohamed a ajuns în Somaliland în cadrul acestei migrații. Mi-a zis că acum cinci ani, familia lui a făcut drumul de opt sute de kilometri din Addis Ababa, capitala Etiopiei, până la Hargeisa. Guvernul Somaliland-ului susține că există aproape 80 de mii de imigranți ilegali, majoritatea veniți din Etiopia, care aleg să stea pe teritoriul său. Mulți s-au strecurat prin granița enormă a Ogaden-ului, o regiune slab populată și vastă care se găsește la marginea regiunii somaleze din Etiopia (cea mai estică zonă dintre cele nouă divizuni etnice ale țării, care, după cum sugerează și numele, e populată de etnici somalezi). Unii călătoresc cu mașini aranjate de intermediari. Alții călătoresc pe jos. Aproape niciunul nu poate trece de graniță fără să mituiască. Conform celor spuse de ei, câțiva bani pentru libertate păreau cea mai bună afacere pentru familia lui Mohamed. Dar după migrația lor, lucrurile au devenit din ce în ce mai rele.

Publicitate

În afara pieței centrale din Hargeisa.

La un interval scurt de timp, după ce familia lui a ajuns în Somaliland - nu știe sigur când - tatăl lui Mohamed a murit de tuberculoză. Pentru că nu găsea nicio soluție, și-a lăsat mama să se descurce cum poate într-un oraș de graniță pe nume Borama, în timp ce lucra oriunde nimerea la 140 de kilometri de Hargeisa.

Până la urmă, Mohamed a ajuns unde este acum, adică hoinărește prin oraș cu prietenii lui etiopieni Mukhtar și Hamza (toți trei și-au ales nume care par musulmane ca să se amestece printre localnici). În fiecare zi lustruiesc pantofi pentru 500 de șilingi din Somaliland (şapte cenți) și iau multe pauze între ture ca să tragă lipici pe nas.

Într-o zi bună, băieții pun la un loc câștigurile lor de nimic și plătesc ca să doarmă pe podelele taberelor de imigranți aflate la periferia orașului, unde persoane persecutate venite de peste tot din estul Africii locuiesc în cocioabe din cartoane direct în deșert. Dacă nu lustruiesc destui pantofi, se întorc în canalizare. „Trăiesc în pereți,” a zis Mukhtar. „Nimeni nu mă cunoaște.”

Chiar dacă au plecat din Etiopia ca să scape de persecuție, imigranții Oromo au parte de un tratament și mai dur în Hargeisa.  Prima dată când l-am cunoscut pe prietenul lui Mohamed, Hamza, ieșea cu greu dintr-o mulțime aflată la un restaurant în aer liber și își oferea serviciile pe  caniculă. Un bărbat mai în vârstă, care stătea lângă mine, îmbrăcat într-un costum crem ca un răufăcător din filmele James Bond, a strigat la copil, iar el ca un laș s-a întors și a luat-o la sănătoasa. „Ai dracu copii,” mi-a zis într-o engleză perfectă. „Dumnezeu o să se ocupe de ei.”

Publicitate

Ştirile din presa locală despre populația în continuă creștere a tinerilor de pe străzile din Hargeisa nu au făcut nimic să schimbe imaginea copiilor. Autoritățile le-au spus jurnaliștilor că toți copiii străzii sunt cea ,mai mare ameninţare pentru siguranţa orașului, într-un decor înfiorător cu mese acoperite de cuțite, săbii și macete care fuseseră aparent confiscate de la golanii ăștia șireți. „Copiii străzii care au crescut între timp au devenit noii gangsteri,” a declarat șeful poliției locale, Mohamed Ismail Hirsi, agenției de presă IRIN în 2009.

Oficialitățile sunt tot atât de indiferente şi când vorba să-i ajute pe tinerii imigranți să scape de necazurile, iar asta se întâmplă pentru că Somaliland și Somalia se luptă deja cu crize umanitare dificile fără să mai fie nevoite să-și facă griji pentru alți oameni strămutați din țară, în contextul în care, în 2012, numărul somalezilor care își părăseau propria țară depășea un milion.

Somaliland se laudă cu un „sistem tradițional de asistență socială și ajutorare de-a dreptul înfloritor,” conform planului Perspectivei Naționale din 2030, o schemă dezvăluită în 2012 și care urmărește să continue dezvoltarea condițiilor de trai din regiune. Planul evidențiează și că „totuși există momente când grupuri vulnerabile precum copiii străzii, oameni expropriați, tineri și mame sunt excluși din programele de sprijin social, iar guvernul… e cel care trebuie să intervină.” Până acum, singura dovadă că guvernul are de gând să-și ducă la îndeplinire planul e un orfelinat de 400 de locuri din Hargeisa. Nu-i de mirare că purtătorii de cuvânt ai guvernului din Somaliland au refuzat de mai multe ori să-și dea cu părerea despre această problemă sau orice alt detaliu care apare și în articolul ăsta.

Publicitate

La ultimul referendum realizat în 2008 în Somaliland, populația regiunii era de 3,5 milioane, dar cu atâția oameni care vin în număr mare din sud și Etiopia în fiecare an, e imposibil să spui cu câte sute de mii de oameni a crescut acum. E greu să dai toată vina pe autoritățile statului care sunt depășite de situație, în contextul în care nu există interes și sunt prea puține resurse ca problema copiilor dependenți de aurolac care hoinăresc pe străzi să fie rezolvată.

Singura afirmație pe care guvernul nu o poate face e că acești copii au ales să trăiască în mizerie, întrucât pentru ei nu există alte alternative viabile. Somaliland nu oferă educație publică plătită de stat, iar școlile sunt în general finanțate de ONG-uri și alte grupuri private care acceptă rar copii Oromo ca elevi. Și chiar dacă ar face-o, înscrierea lor ar fi un coșmar pentru că marea majoritate a acestor copii nu au certificate de naștere, case sau rude care trăiesc prin apropiere. Adesea sunt lăsați pe cont propriu să supraviețuiască într-un oraș care-i urăște și le oferă mai nimic.

Ismail Yahye, care lucrează pentru campania Salvați Copiii, a fost și el un copil al străzii din Somaliland. Îl disperă iluziile cu care sunt amăgiți înainte să se mute în Etiopia, mai ales că mulți pleacă de acasă pentru că cred zvonurile despre cum viața din Somaliland e mult mai bună.

„Principalul motiv pentru care vin aici sunt dezvoltarea economică și locurile de muncă,” a zis el. „Ei dau mită la graniță și vin pe jos. Nu se pot întoarce. Rămân blocați aici.”

Publicitate

Rețeaua de Protecție a Copilului din Hargeisa spune că 88% dintre copiii străzii au fost abuzați sexual sau au fost molestați. Toți băieții pe care i-am întâlnit au negat să fi fost violați sau abuzați în perioada în care au locuit pe străzi, dar intermediarul meu mi-a spus că el e absolut sigur că erau prea rușinați și speriați să recunoască un astfel de incident.

Mukhtar stă în afara cafenelei din Etiopia unde lustruiește pantofi în fiecare zi.

În acest oraș deloc prietenos și neospitalier, un american din Somalia pe nume Shafi e unul dintre puținii rezidenți care se luptă să-i ajute pe copii. Într-o altă viață, Shafi a fost un traficant de droguri în Buffalo, New York, lucru ce l-a băgat în închisoare înainte să se căiască, așa că a decis să se întoarcă în orașul în care s-a născut ca să îndrepte ceva. Acum le oferă uneori puștilor de pe străzi câte ceva de mâncare, îi ajută să aranjeze meciuri de fotbal sau baschet și le găsește locuri sigure în care pot sta peste noapte. Dar e un singur om și știe că nu-i poate salva pe toți. Mulți încă sfârșesc prin canal, sunt lăsați să moară de foame sau boli ca tuberculoza și febra tifoidă. „Am cărat câțiva copii morți pe străzile astea,” mi-a zis el.

Mulți copii câștigă mici sume de bani de pe urma unor activități ca lustruitul pantofilor sau spălatul mașinilor. Alții se ocupă cu contrabanda cu alcool, care e ilegală în statul musulman. Dacă te nimerești la o petrecere în una dintre vilele imense și luxoase din Hargeisa, există șansa ca ginul din cocktailul tău să fi fost adus pe furiș de un copil care doarme în canalizare.

Publicitate

Cu ajutorul lui Shafi am reușit să îi întâlnesc pentru prima dată pe copiii Oromo din Hargeisa. Mi-a spus că cel mai bun loc să-i găsesc e în preajma magazinelor de cartier pe care le vizitează zilnic ca să-și cumpere lipici. La prima noastră încercare și fără să căutăm prea mult, Shafi a descoperit câțiva copii care păreau să n-aibă casă undeva în apropierea unei școli. Am vorbit cu ei puțin și când am simțit că toți erau relaxați, mi-am scos camera. Înainte să le fac poze, un tip care spunea că era un polițist în civil a apărut de nicăieri. S-a apropiat de noi, în timp ce urla la mine în somaleză și le-a confiscat copiilor sticluțele cu lipici.

„Te-a făcut pedofil,” mi-a tradus Shafi și a adăugat că m-ar ajuta mult dacă le-aș da băieților banii pentru sticluțele furate de polițist.

După ce polițistul a plecat, unul dintre băieți a devenit posomorât. „Sper să mă las,” a zis el. Când vorbea, am observat durerea sfâșietoare de pe chipul lui. „Doar mi-e dor de familia mea. Nu i-am mai văzut de ani buni. Sunt singur și nimeni nu mă ajută.”

Stigmatul care-i înconjoară pe copiii ăștia e atât de mare încât și cei care încearcă să-i ajute sunt tratați cu suspiciune, chiar dacă sunt reporteri care speră să le spună povestea, după cum am  descoperit într-o noapte când Shafi și eu încercam să le găsim urma lui Mohamed și prietenilor săi.

Era o noapte tipică de toamnă, cu vântul care adia ușor și plină de situații obișnuite: oameni care își beau ceaiul și discută în gura mare, femei și copii care mâncau în grabă supă și carne de cămilă, iar atmosfera era încărcată cu tărăboiul claxoanelor. Shafi era sigur că puștii sunt prin apropiere, dar asta nu însemna mare lucru, pentru că de regulă încearcă să rămână ascunși ca să nu apară vreo problemă.

Publicitate

N-a durat mult până să zăresc bluza zdrențuită cu imprimeul echipei de fotbal Barcelona, pe care Hamza o purta în timp ce trăgea cu ochiul de după un zid. Când ne-am apropiat, mai mulți copii au apărut din spatele mașinilor parcate și de pe alei, iar unii chiar au ieșit din gurile de canal. În câteva minute, peste 24 de copii ai străzii ne înconjuraseră și ne cerșeau bani sau stăteau la poze. O piață goală din mijlocul orașului s-a transformat deodată într-o zonă de întâlnire a puștilor care trag aurolac.

N-am stat prea mult cu cei mici. După câteva minute un bărbat în vârstă, care se relaxa pe terasa unei cafenele din apropiere, a decis că i-a ajuns, așa că s-a ridicat brusc, a venit la noi și a început să dea în mine și copii cu bastonul lui.

Câțiva dintre copii s-au împrăștiat pe unde au putut. Alții au rămas în speranța că merită să-și ia o mamă de bătaie ca să-l susțină pe jurnalistul occidental care o să le dea bani să-i pozeze. Într-un moment ireal, când bătrânul continua să dea în toate direcțiile cu bastonul și să urle la noi, un copil, care spunea că se numește Hussein, a venit la mine și, în timp ce trăgea din aurolac, mi-a vorbit despre dorințele și visurile sale. „Vreau să mă fac doctor,” mi-a zis el când se bălăngănea și se uita fix prin mine. „Câteodată visez când mi-e foame. Dar nu avem mâncare aici sau vreun ajutor. M-am așteptat la o viață mai bună. Nu știu. Dar uneori îmi doresc asta.”

Exact atunci s-a încins o bătaie, pentru că omul în vârstă și-a chemat câțiva prieteni, iar ei au hotărât să pună mâna pe mine și să-mi distrugă camera. Shafi și șoferul meu, Mohammed, s-au luptat să-i țină.

Doi polițiști au venit acolo imediat după încăierare. În loc să-l pedepsească pe bătrân pentru că i-a atacat pe copii și a încercat să-mi strice camera, ei m-au târât pe mine la ruinele unui bloc incendiat care era acoperit de graffiti și care servește ca închisoare locală.

„Nu-i poți fotografia pe copii fără să le ceri voie,” mi-a zis polițistul mai în vârstă și a arătat spre camera mea. „Ei nu voiau să-i fotografiezi.”

Shafi a tradus în timp ce eu încercam să-i explic polițistului că puștii erau clar disperați să găsească pe cineva interesat de situația lor și că ei chiar stăteau la poze. Atunci m-am oprit, pentru că am realizat că interlocutorul nu era pregătit pentru discuția asta. Era clar că să scrii despre asta sau să-i fotografiezi pe copiii ăștia era tabu pentru ei.

La final am făcut un compromis și am șters majoritatea fotografiilor pe care le făcusem, iar apoi am stat într-un colț al închisorii, în timp ce șoferul meu, Mohammed, și temnicerii mei își citeau reciproc horoscopul în afara gratiilor.

Am fost eliberat câteva ore mai târziu. Mohammed mă aștepta afară și m-a tras imediat deoparte să-mi spună ceva ce deja acceptasem din momentul în care am ajuns în închisoare: reportajul meu despre copii a ajuns la final.

Mohammed părea descurajat. „Putem pleca acum, Insha'Allah… Povestea cu puștii s-a terminat. Sunt invizibili.”

Traducere: Dana Alecu