Cum e să trăiești tu bătăia pe care și-o ia un puști gay de la taică-su sau să fii blocat în lagăr

Filmele pe care ţi le dă realitatea virtuală fac cinema-ul 3D să pară o peliculă mută, dacă alegi să-ţi prăjeşti creierul pe scenarii distopice în loc de producţii siropoase de Hollywood.

Eu am stat câteva ore pe zi, timp de o săptămână, cablat la instalaţii VR de artă şi cinema documentar, la festivalul de film CPH:DOX* din Danemarca. Am vrut să experimentez toate dubioşeniile malefice pe care le poate crea umanitatea tehnologizată şi cred că m-am aflat în locul potrivit.

Știi cât de ciudați ți se par toți puștii ăia, cu căștile VR, pe care-i vezi că se mișcă haotic și gesticulează inexplicabil pentru tine? Eh, așa am fost și eu.

Și am ajuns pe la Auschwitz, într-o familie de fanatici religioşi din State care-şi bat copilul gay, cam cum s-ar întâmpla și în Republica Ortodoxă România odată cu (mult probabila) victoria Coaliției pentru Familie. Bine, am călătorit și în comunismul tehnocrat pe model est-german din lumea distopica Rhizomat. Dar şi la o şedinţă de psihanaliză virtuală cu vise freudiene şi VR sex coregrafic.

Bun venit în lumea distopiilor VR

Uite cele mai dubioase momente la care te-ai putea aştepta într-o astfel de experienţă:

E-al naibii de dubios să nu-ţi percepi corpul în timp ce cuiva de lângă tine i se cară picioare şi pumni până-i dă sângele. Senzaţia asta de fantomă voyeuristă te poate scoate din minţi dacă empatizezi cu tipul gay pe care-l snopeşte familia din bătaie sub ochii tăi.

Practic, nu poți decât să fii un martor neputincios în fața actului violent, chiar dacă ești oarecum conștient că this is not real, creierul tău se pierde în universul ăsta VR și te încearcă o furtună de gânduri și sentimente.

Cu toate astea, nu la filmul ăsta am vrut să ies din VR, ci la „Notes to My Father" când am fost tentat, pentru singura dată, să închid ochii și să-mi dau, analog, shut down din realitatea virtuală.

Nu e loc de scăpare sau de prea mult autism când spaţiul pe care-l experimentezi e creat special să trăiești o claustrofobie. Mi-am întors privirea de mi-au sărit pixelii când camerele de supraveghere din dictatura neo-comunistă Rhizomat îmi cereau să mă identific. Eram prizonier într-un fel de mall cât Casa Poporului în care toate autorităţile din jur îmi promiteau libertatea de afară în schimbul vizionării unor filmuleţe propagandiste interminabile.

M-am obişnuit cu gândul că voi petrece restul vieţii într-o celulă-carusel, cu chestia asta diabolică pe ochi şi cu o senzaţie constantă de vomă. Realitatea virtuală din Rhizomat m-a învăţat însă că, în schimbul senzaţiilor fizice nasoale, mintea se poate minte uşor, când vrei să rezişti opresiunii unui sistem politic stupid.

Sigur, nu am pretenția că știu eu ce-i aia să fii disident, distrus fizic și psihic de torționarii care vor să te supui regimului preaslăvit, însă experiența asta te face să înțelegi măcar puțin ce putere are mintea omului (dârz în convingerile sale) în astfel de situații.

E greu să închizi ochii în VR, dar am aflat cum poţi visa în realitatea virtuală mai ceva decât cu ochii deschişi în tramvai, cablat la instalaţia WHIST. L-am avut ca ghid pe Freud – sau mai bine zis algoritmul conştiinţei sale de psiholog - care mi-a ghidat visele printr-un sistem de tracking al privirii mele din timpul vizionării.

N-ai înțeles nimic, așa-i? Mai explic o dată experiența mea freudiană.

Androidul Freud mi-a demonstrat prin coregrafia filmată 360 că sunt obsedat de tipe cărora le cad mingi de ping-pong din vagin, de obiectele argintii ascuţite şi că am fantezii romantice în clădiri părăsite. Partea ciudată e că, în funcţie de scenele la care te holbezi în VR, instalaţia freudiană concepută de londonezii de la AΦE are 52 de variante diferite de vise.

Şi, pentru că viaţa virtuală e nedreaptă, eu le-am ratat pe toate alea cu penetrări şi orgii. Dar tu ai şansa să le vezi dacă mergi la premiera WHIST de la Canterbury, în aprilie.

Spre deosebire de droguri sau meditaţie, VR-ul e varianta mult mai la îndemână şi acceptată social, deşi pentru majoritatea românilor cu salarii minime pe economie rămâne încă rocket science. Vestea bună e că modelele actuale de aparatură VR vor deveni în câţiva ani la fel de accesibile ca un smartphone banal. Aşa cred cel puţin participanţii din industria VR Cinema invitaţi la CPH DOX, al treilea mare festival de film documentar din lume.

Deşi am experimentat moca realităţile virtuale din festival, m-am hotărât să aştept Post-Apocalipsa materialismului până să-mi cumpăr primul set de VR. Şi după cum s-au văzut lucrurile, s-ar putea să nu mai am mult de aşteptat.