Să plantezi copaci poate fi la fel de dur ca mersul în război

Rita Leistner a fost în locuri devastatoare. Fotojurnalista din Toronto documentează războiul de decenii. A fost la Pol Pot în Cambodgia și-n închisori irakiene. Dar cele mai recente lucrări ale ei sunt despre ceva de o intensitate diferită – plantarea de copaci în Canada. Făcând ea însăși parte din comunitatea de plantare, și-a folosit experiența de fotograf de război și a aplicat-o la tinerii canadieni care plantează copaci pe terenurile dezolante, documentând fizicalitatea și intensitatea acestei munci grele de care majoritatea oamenilor nici nu au habar. VICE a vorbit cu Leistener despre procesul și munca ei de-o viață.

**VICE: Care a fost scopul muncii tale?
**Rita Leistner: Ei bine, am vrut să fiu fotograf de război de la vârsta de 15 ani, deci ăsta a fost scopul pentru o perioadă lungă de timp. Dar este destul de greu să ajungi acolo dacă nu ai conexiuni și nu știi ce să faci. Ce vreau să zic este, cum dracului devii fotograf de război?

Nu am putut intra la școala de fotografie fiindcă nu prea știam cum s-o fac, așa că am ajuns să studiez teorie literară și a fost mișto. Dar pare că totul din viața mea, la fel ca la toată lumea, duce la un anumit punct. Pentru mine a fost acest scop de a deveni fotografă.

În 1997, am primit oportunitate să mă mut în Cambodgia, o țară de care am fost interesată de foarte mult timp, datorită politicilor și istoriei sale. Așa că m-am mutat în Cambodgia, mi-am lăsat jobul din industria filmului și m-am apucat de treabă. Am învățat de la oamenii de acolo, cu mai multă experință decât mine care au fost îndeajuns de generoși. Am lucrat pe brânci ca să public.

**Stai așa, ai spus că totul în viața ta a culiminat cu punctul unde ești acum. Deci înainte de asta ai plantat copaci?
**Ca să pot să mă susțin la universitate am plantat copaci. Am început să plantez în primul an, vara, atunci mi-am putut lua un job. Sora mea m-a ajutat să-l găsesc, cam așa merge în plantarea de copaci – știi pe cineva care face asta. Mai ales pe atunci, nu era ceva bine cunoscut.

**Povestește-mi, cum s-a întâmplat, în ce an?
**Suntem în 1983. Renunțasem la liceu după două credite ratate în 1981 și mă mutasem în vest să trăiesc în Vancouver. Apoi mi-am luat diploma prin corespondență și m-am întors în Toronto. Am bătut la ușă la Ryerson ca să-i întreb dacă mă puteam înrola la programul lor de fotografie și evident că mi-au spus: „Trebuie să aplici în avans și ai nevoie de un portofoliu”.

Nici măcar nu știam asta. Într-un final m-am trezit la Universitatea din Toronto și m-am înscris la programul part-time, așa că o parte studiam și în alta făceam pe curierul pe bicicletă. Și mi-am căutat un job pentru vara următoare. Soră-mea planta copaci, așadar, era ceva ce chiar voiam să fac.

Nu a fost așa de ușor să-mi găsesc job, dar am plantat în apropiere de Prince George, British Columbia în primul an și a fost oribil! A fost o aventură cu mine și 11 tipi, dar pe vremea aia munceam 21 de ore pe zi în prima tură. Era o zona atât de izolată încât nu avea sens să ne mai întoarcem în oraș fiindcă am fi făcut prea mult pe drum. Dar știu că am petrecut 21 de zile în boscheți, că nu aveam apă potabilă și a fost brutal. Eu credeam că plantatul de copaci era cel mai prost și oribil job de pe suprafața pământului și nu m-am mai întors anul următor.

Cu toate astea, în acel an am cunoscut oameni care mi-au spus că le plăcea să planeteze copaci și am crezut că fie erau nebuni, fie îmi scăpa mie ceva și nu am încercat destul. Singurele lucruri care mi-au plăcut la plantat au fost că am mers în pustietate, aerul curat, munca fizică și camaraderia. Și bineînțeles, posibilitatea de a face bani rapid.

Așa că m-am întors și am mai stat încă opt ani. Așa că am plantat mult timp, pe parcursul a zece sezoane. Pe lângă școală printre ani de călătorii. M-am oprit când m-am apucat să muncesc full-time în industria filmului.

**Ce-ți trebuie ca să plantezi bine? Este un job greu până la urmă.
**Ce mă interesează în continuare legat de plantare este că oamenii vorbesc despre camaraderie. Cu toate astea, 25 de ani mai târziu am rămas cu perseverența de care ai nevoie să fii singur timp de opt, nouă sau zece ore plantând copac după copac (pentru că ești plătit per copac, deci dacă nu muncești nu faci bani) plus că nu ai unde să pleci. Acolo stai toată ziua.

**Cum te-a pregătit asta să devii fotograf de război?
**Când lucram în zone de conflict, oamenii mă întrebau des – ce te pregătește, care au fost lucrurile din viața ta care te-au pregătit pentru munca asta? Unul dintre lucrurile pe care le-am zis a fost plantarea de copaci în Canada. Dar majoritatea oamenilor habar nu au ce e aia. Mai mulți canadieni știu, dar majoritatea nu. Sigur că, dacă ești din Baghdad, nimeni nu știe ce este aia.

Dacă ești în New York, nimeni nu e familiar cu jobul ăsta. Deci oameni ar zice: „Nu are niciun sens, nu sună deloc dificil, deci cum putea asta să te pregătească?” La un moment dat am fost sfătuită de un prieten din New York să-mi șterg din CV plantatul de copaci fiindcă „pare un nimic în comparație cu celelalte reușite ale tale”. Și m-am gândit „o, doamne, oamenii habar nu au cât de dificil și obositor este să faci asta!”

**Compară intensitatea emoțională dintre subiecți – zonele de război și cei care plantează copaci – care e conexiunea acolo? Care sunt asemănările?
**Credeam că semăna cu munca din zonele de război din cauza peisajul devastat, cât de departe și murdar era. Ne simțeam ca niște luptători ai pământului. Bineînțeles că mai târziu am ajuns să muncesc în zonele de conflict unde lucrul principal era siguranța. Dar camaraderia de a locui undeva foarte departe, să nu ai facilități și apă, despre asta era vorba.

Genul ăsta de lucruri m-au pregătit fizic pentru dificultățile de a locui în zona de conflict. Așa că atunci când m-am alăturat armatei americane în deșertul din Irak, nu am avut nicio facilitate și nu am făcut baie mai multe săptămâni la rând. Pentru mine nu a fost mare lucru fiindcă eram obișnuită. Și fizic, eram foarte puternică după ce am plantat copaci. Nu ai cum să pierzi asta niciodată, ai o apreciere reală pentru forța ta fizică. Apoi mai e și peisajul devastat.

Am petrecut mult timp cu soldați de aceeași vârstă cu cei care plantau copaci. Așa am încercat să mă gândesc la paralele între cele două lumi, în care aveam atât de multă experiență. Când oamenii pleacă la război, o fac pentru bani în mare. Este conectat cu naționalismul și alte lucruri, dar în mare este un job.

Plantatul de copaci este la fel. Când pleacă să planteze pomi, oamenii nu se gândesc „voi încerca să construiesc o pădure”, nu se duc acolo pentru motive de mediu. Cu toate astea, prin acea experiență se schimbă.

**Care a fost cea mai grea zi din zona de război? Poți să-mi poveștești ceva din Irak?
**Îmi place să-l citez pe Doctorul. Anthony Feinstein, un psihiatru din Toronto care a scris despre tulburarea de stres post-traumatic și corespondența de război. Mi-a spus odată că partea jurnalistică a terapiei noastre este să construim în proces cu munca noastră, pentru că revizităm constant experiențele noastre, deci și când fotografiezi un bombardament, trebuie să te reîntorci acolo și să te uiți la fotografii și să scrii despre asta. Trebuie să le procesezi și să te gândești la asta.

Eu încă procesez violențele la care am fost martoră între 2003 și 2015. Mereu procesezi, lucru care cred că este sănătos. Plus că am și un terapeut. Este puțin dificil să vorbesc despre asta, dar emoțiile mele sunt mereu aproape de suprafață, deci când iau interviul celor care plantează pomi, îmi mai dau lacrimile și câteodată când încep un interviu mă întreabă: „vei plânge, Rita, în timpul interviului cu mine?” și eu zic „S-ar putea”.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.