Titlurile astea din presa de acum 100 de ani îți arată că nimic nu s-a schimbat în România

În cazul în care nu ai aflat deja, anul 2018 e un an special, chiar dacă până acum, în iulie, nu s-a construit ori inaugurat nimic remarcabil, nu am câștigat vreun război și nici măcar un meci de fotbal mai de colea. Pentru politicienii români, 2018 e, însă, un an deosebit chit că nu prea au motive să se laude cu realizările lor. Și asta pentru că eminențele cenușii, care-i consiliază din umbră pe guvernanții și liderii politici, au socotit ce au socotit și au ajuns la o concluzia că, în 2018, comemorăm fix o sută de ani de la evenimentul politic major al istoriei noastre contemporane: Marea Unire, sau „desăvârșirea statului național român realizată prin unirea provinciilor românești cu România”, cum vei vedea scris cu copy-paste în mai toate comunicatele oficiale.

Astfel, 2018 devine un an atât de formidabil, încât până și onorabilul Darius Vâlcov s-a trezit vorbind în studioul Antenei 3, când a pomenit de momentul zero al amnistiei penale, pe motiv că anul ăsta facem 100 de ani de la Marea Unire. Cu alte cuvinte, amărâții ăia au murit în linia întâi acum un veac nu ca să facă România Mare, ci ca să scape actualii baroni PSD de o amărâtă de pușcărie.

În felul ăsta, fiecare moment poate fi un bun pretext pentru o amnistie: în 2019 se împlinesc 100 de ani de când trupele române au ocupat Budapesta – iată, ce bună ar fi o amnistie penală pentru toți politicienii maghiari condamnați pentru fapte de corupție, în 2021 se împlinesc 50 de ani de la Tezele din iulie ale lui Ceaușescu – o, ce bine ar pica o amnistie penală pentru toți care au avut carnet de partid în vremea aia. Și tot așa.

Dar, dacă tot sărbătorim, vrând-nevrând, Marele Centenar, m-am gândit că n-ar strica să răsfoiesc puțin presa de acum o sută de ani. Să aflu, la o adică, direct de la sursă, problemele cu care se confruntau românii de rând, dincolo de titlurile de primă pagină care proslăveau unirea cu Bucovina sau Transilvania.

Și atunci, ca și acum, erau probleme „cu Justiția”, iar Capitala părea să fie administrată de o primărie ineptă și incapabilă să rezolve problemele de zi cu zi ale bucureștenilor.

Iată o întrebare pusă în cotidianul Dacia fix acum o sută de ani și rămasă, deocamdată, fără răspuns precis. Conform zicalei, cei care nu învață din istorie, se văd nevoiți să o repete. Fix asta li se întâmplă bucureștenilor, cel puțin în materie de primari depășiți de situație, deși semnele Apocalipsei se întrezăreau și atunci, la puțin timp după Marea Unire.

Dacă acum, primărița Firea se laudă cu lucrurile pe care le va face, pe atunci, edilii Capitalei promiteau degeaba lemn și gaz pentru căldură și pâine pentru populație. Ceea ce duce la „o chestiune de bun simț”, după cum semnala ziarul Izbânda din aceeași perioadă:

Subiectul feminismului, tratat în ziarul Universul, într-un articol nesemnat -„Eșirea femeii din cămin este una din problemele ce frământă cel mai puternic mintea contimporană”. În altă ordine de idei, autorul articolului recunoaște că, femeilor nu trebuie să li se refuze „drepturile civile și politice”. Bine, asta nu împiedica apariția anunțurilor de la mica publicitate în care erau la mare căutare „doamnele prezentabile și respectabile”, dar, na, vorbim de anul 1918, totuși.

Remarcabil efortul acelorași gazetari de la Universul în educația sexuală „a tinerimii”, chiar și în standardele și retorica vremii de atunci.

Remarcabil efortul acelorași gazetari de la Universul în educația sexuală „a tinerimii”, chiar și în standardele și retorica vremii de atunci. Astăzi, însă, deși se discută despre educație sexuală, tot nu avem astfel de ore în școli. Ba chiar mai mult, fostul deputat PSD Ninel Peia, inițiatorul Legii Inocența Copilăriei, ar vrea ca profesorii care fac astfel de educație, fără acordul părinților, să intre la închisoare.

Și, recent, „Strategia națională de educație parentală 2018-2025” a fost retrasă de Ministerul Educației, după ce Academia Română, BOR și o platformă de ONG-uri care au legături cu Coaliția pentru Familie s-au opus printr-o scrisoare deschisă.

Acum o sută de ani, nu era nicio rușine să fii „tânăr sărac”. În schimb, ca femeie, pentru a avea șanse mari la angajare, trebuia să fii „lucrătoare perfectă” sau să fii o „doamnă prezentabilă” care măcar să scrie frumos. Dacă erai bucătăreasă, te calificai din prima. Bonus: chiriile erau la fel de mizerabile ca cele din Cluj de acum, din timpul Untold-ului.

Când era vorba de o sinucidere, cititorul trebuia să știe absolut tot. Numele victimei, ce moșii are, unde le are, câte hectare, câți copii. Cine, ce, când, cum, unde, așa cum scrie la manual: Cum și-a pus țeava în gură, cum a apăsat trăgaciul. Ziariști adevărați, nu ce vezi acum pe piață. Iată că totuși s-au schimbat unele lucruri odată cu GDPR-ul ăsta.

În acest articol din Izbânda, din ianuarie 1919, citim despre „țiganii care își cer dreptul la viață”. Acum, cam singurul lucru care s-a schimbat e denumirea: romii continuă să-și ceară drepturile și în 2018.