Echipa Livorno ține în viață fotbalul comunist

„Războiul atomic e inevitabil. Va distruge jumătate din umanitate: va distruge imense bogății omenești. E foarte posibil. Războiul atomic va da naștere iadului pe pământ. Dar nu va putea opri comunismul.”

Suntem în 1962, iar bărbatul care ține un discurs este argentiniano-italianul Homero Rómulo Cristalli Frasnelli –deși puțini oameni l-ar recunoaște după acest nume. E mai cunoscut pseudonimul lui: J Posadas. În același an, Cupa Mondială se ține în Chile, chiar la granița cu țara lui natală. Întrebându-se dacă numele lui va mai fi oare cunoscut fanilor după ani și ani, s-a hotărât să ocolească o carieră promițătoare de înaintaș ca să se poată concentra pe politică.

E ciudat, dar pentru un sport asociat atât de mult timp cu clasa muncitoare, fotbalul nu s-a amestecat niciodată cu politica. De câte ori a făcut-o, n-a fost un curent mainstream și nici un tip de socialism accesibil, ci ceva mult mai fervent și militar. Posadas, unul dintre cei mai neconvențional dintre toți comuniștii secolului 20, nu avea prea mulți prieteni în spațiul din diagrama Venn unde se întâlneau comuniștii cu fotbaliștii, dar cei care se aflau acolo erau îndârjiți. Ani mai târziu, Paul Breitner aducea cărticica roșie la antrenamente, dar și mai târziu de atât – la mult timp după căderea USSR-ului – un colțișor al fotbalului italian a rămas loial comunismului pe față, ca pe vremuri. Clubul Partidului Italian Comunist, AS Livorno.

Problema, atunci când amesteci fotbalul cu politica, e că nimeni nu dă doi bani pe echipa ta dacă aceasta nu face parte din elită. Deci chiar dacă circumstanțele politice sunt potrivite, simți că-ți irosești viața în mijlocul unui grup de tăntălăi inutili. Asta era situația echipei Livorno în anii '70 și în perioada în care și-au făcut și ei o echipă decentă, prin anii '90 –condusă de eroul local Cristiano Lucarelli – toate principiile pentru care luptau clubul și fanii lui înainte era deja dat uitării.

Dar acum e posibil ca cele două să se alinieze în sfârșit. Europa e din nou agitată, extremiștii politici  sunt iar la modă, iar Livorno sunt din nou pe val, reîntorși în seria A, după ce rataseră o promovare automată la Hellas Verona, echipă ai cărei fani de obicei sunt la celălalt capăt al spectrului politic.

Împreună cu ei vin steagurile roșii – dar nu doar de formă. La fel ca Posadas și Lucarelli, Livorno nu fac lucrurile cu jumătate de măsură. Vorbim de un club care își face timp să onoreze în fiecare an ziua de naștere a lui Stalin cu coreografii complicate și cu bannere care marchează moartea lui Hugo Chavez. Genul de club care a scandat „Silvio Pedofilo” pe tot parcursul unui meci împotriva echipei lui Sergiu Berlusconi, AC Milan. Genul de club care reacționează la momentul de tăcere pentru soldații italieni uciși în Nasiriyah cântând în cor: “Dați-ne 100, 1,000 de Nasiriyahs!”

Motivele din spatele politicizării fotbalului italian și a fanilor lui sunt curioase. Ca să înțelegi asta, trebuie să te întorci înapoi în era care era capabilă să producă tipare de gândire la fel de exotice ca cel al lui Posadas. Un om care gândea departe – o altă contribuție pe care a adus-o extremei stângi a fost să aducă în discuție posibilitatea de a atrage extratereștri comuniști de partea cauzei lor – dar își câștigase dreptul ăsta luptând în revoluția cubaneză și sprijinind lansarea unui nou regim. Comuniștii erau încrezători pe atunci – la fel de siguri pe ei ca și albii europeni cu o sută de ani în urma lor și la fel de violenți în încercarea de a dovedi acest lucru.

Discursurile lui Posadas despre OZN-uri și holocausturi nucleare vorbeau despre toată paranoia și teama Războiului Rece, o experiență mai abstractă potrivită mai degrabă modului de gândire european decât celui latino-american. Dar Italia nu era atât de departe de Cuba pe cât părea. Pe vremea aceea, agenții pentru Operațiunea anti-comunistă Gladio executau în liniște o răsturnare de situație, obligând mai mulți miniștri socialiști să demisioneze din guvern. În anii următori, Italia va deveni ringul de box al Europei, în timp ce Războiul Rece era în impas în Lumea Întâi.

Societatea s-a schimbat, iar fotbalul odată cu ea. Sportul e înrădăcinat adânc în psihicul urban și nicio mișcare a clasei muncitoare – fie ea acid house sau fascism – nu poate exista independent de fotbal. Când Brigada Roșie – organizația paramilitară marxistă – a început operațiunile teroriste în Italia, mișcarea ultra a călcat pe urmele ei. În scurt timp, stadioanele erau pline cu brigate și commandos.

Dacă mergi pe Armando Picchi, stadionul  Livorno de azi, uniforma e încă vizibilă, mai ales la cei din galeria nordică. Uneori, având în vedere și coreografiile lor, te simți ca la o piesă de teatru – un bal mascat imens. Dacă trecem cu vederea violența inerentă a mișcării. Ultrașii Livorno nu doar s-au asociat cu alte grupări de stânga, ci au și ajutat direct cauze diverse precum IRA, independența Palestinei și, de curând, susținerea victimelor după cutremurul din Haiti prin colectare de fonduri și ale evenimente organizate pentru fani.

Multe alte cluburi din Italia aveau obiceiul să susțină aripa stângă, dar azi a rămas doar o tradiție – nu se mai întâmplă nimic de genul ăsta în Roma, unde pe vremuri erau aproape la fel de extremiste în credința lor socialistă pe cât erau de extremiști rivalii lor locali, Lazio, în credința lor fascistă. Societatea se schimbă din nou în 1980, luând fotbalul după ea. Cum neoliberalismul (reacția la imigrație) a trecut spre dreapta în Europa, ultrașii s-au alăturat. Brigadele și commando-urile s-au demodat și estetica grupului a luat o turnură britanică. Dar n-a fost și cazul Livorno.

Motivul pentru care Livorno a supraviețuit și alții nu e probabil datorită ideii că Livorno și comunismul sunt inseparabile, pumnii socialiști încleștați fiind parte integral din mândria regională livorneză. Cristiano Lucarelli l-a personificat pe deplin, îmbrățișând deschis politica de extremă stângă.

Cum Livorno a revenit în seria A, ne putem aștepta să însceneze tot felul de spectacole, mai ales cu ocazia vizitelor echipelor Lazio, Hellas Verona și AC Milan. Rămâne de văzut unde poate duce acest curent demodat, dar politicile extremiste au un ecou mai mare în națiunile mediteraneene în ziua de azi decât au avut pe vremuri. În luna mai a anului trecut, directorul unei companii de inginerie nucleară a fost împușcat în ambii genunchi în onoarea vechilor zile de glorie ale Brigadei Roșii.

Săptămâna trecută, evenimentele din Turcia au căpătat o importanță și mai mare atunci când fanii echipelor rivale Fenerbahce, Galatasaray și Beșiktaș și-au unit forțele pentru a lupta împotriva guvernului. A fost continuarea unei tradiții cu o istorie mult mai lungă decât mișcarea ultrașilor. În 1909, finala Cupei Scoțiene a fost abandonată după ce fanii Old Firm s-au unit pentru a se revolta în Glasgow. Dar în climatul actual, ar putea fi mai important ca niciodată. În trecut, ideologia și estetica ultrașilor italieni poate arătau ca o pantomimă, dar acum arată ca o repetiție pentru o treabă serioasă.

Traducere: Oana Maria Zaharia