N-am mai fost la munte de mai bine de 12 ani. Pentru mine, muntele constă în restaurantele de pe Valea Prahovei și în privirea ridicată spre crucea de pe Caraiman. S-a întâmplat să mă nimeresc, însă, într-o gașcă de snowboard-eri și schiori care se duceau să se dea pe pârtii la cota 2 000 și am descoperit că există lucruri de care afli și-ți plac și la 35 plus.S-a întâmplat cu ocazia unui Desperados Wild Apres-Ski Party și nu-mi dau seama care a fost momentul revelației: pe munte, unde s-a nimerit să fie o zi bestial de frumoasă, cu soare, cu zăpadă, cu sute sau mii de oameni care se dădeau cu schiurile și cu placa, sau la hotelul Mara, unde o parte din lumea de pe pârtii s-a adunat seara să se simtă bine până la ziuă.
Publicitate
Ușurătatea ființei, la 2000 de metri . Totul a început sâmbătă, când am urcat la cota 1 700, am trecut printr-un nor și am aterizat într-o mare de lumină la H2O Bar, în Valea Soarelui, unde, după ce ne-am tolănit pe unde-am putut, am început să desfacem bere după bere. Prima sticlă de Desperados nu s-a simțit, a fost mai mult de sete, pentru că urcasem niște pante și trebuia să ne hidratăm.
Fete căzute din Soare. Ne-am mai hidratat preț de încă vreo două sticle, până am început să ne revenim și ne-am uitat în jur. La 1 700 de metri, cele 5,9% alcool dintr-un Desperados te ajută să înțelegi mai bine care sunt plăcerile vieții, printre altele să le privești pe cele câteva animatoare cu părul ca focul care răsăriseră pe acolo. Treptat, deși nu e clar dacă din cauza lor și a faptului că se cam descheiaseră la fermoare, sutele de bărbați ai muntelui care coborau pe pârtii au început să se poticnească în terasă și lumea a început să se adune.
Într-un fel de Vamă, dar la munte. Timpul a început să se dilate, orele au căpătat o anumită ambiguitate alimentată de bucuria din aer și, la un moment dat, în jur au început să se întâmple niște lucruri. A fost de exemplu un număr de magie cu pahare, sticle și cocktailuri ale unor barmani recunoscuți pe plan mondial și posibil și în Sinaia, dintre care pe unul îl văzusem și pe la Românii au talent. DJ Luca mixa de zor o muzică în ton cu soarele, eu mi-am mai luat încă o bere, apoi încă două și după am mai cerut încă trei și pentru alții.
Publicitate
Când muntele mai câștigă un om. Eu mi-am rupt o mână de trei ori, de fiecare dată foarte grav. Amănuntul ăsta biografic m-a ținut ulterior departe de sporturi, pentru că, dacă se va întâmpla și a patra oară, tare mi-e că va trebui să renunț la brațul meu stâng. Însă, cum mă uitam la dansul hipnotic al celor care se dădeau cu placa sau treceau în viteză pe schiuri, m-am gândit: dar dacă…? Sigur, mult mai târziu, la plecare, când să intrăm în telecabină, omul de la intrare a spus celor de la coadă să aștepte următoarea cursă, „că avem un rănit". Dar, ori eram cam vesel, ori muntele m-a atins definitiv, cert e că nu am pus evenimentul ăsta la suflet și am rămas cu ideea de „ce-ar fi dacă…".
Ultimul soare de la cota 1700. Apoi au mai fost niște concursuri care se terminau, enigmatic, tot cu bere Desperados dată ca premiu și mă simțeam tot mai bine, până când a venit și ora fatidică 15:00, când tot furnicarul de oameni de pe munte s-a repezit să prindă telescaunele pentru ultimele evoluții și lumea de la party s-a mutat la cota 1 000, la Gondola, alt loc de pierzanie, în care iarăși am trecut pe bere, de data asta doar vreo trei.
Unde se duc schiorii când se duc. Aici, responsabil cu muzica era DJ Pin Pin și cine avea chef se putea da pe o pârtie specială de plăci, prevăzută la capăt cu o pernă imensă, pe care puteai să cazi pe moale. O mulțime de oameni care fuseseră la petrecerea de sus migraseră în grup sau individual și aici, astfel încât, deși soarele și lumina se cam duceau, spiritul și atmosfera rămăseseră la fel. Ca toate lucrurile bune, și petrecerea de la Gondola s-a terminat la un moment dat și mi-am dat seama că mă teleportasem deja la hotel Mara, unde iarăși era tot ceva cu Desperados. Dar ce?
Publicitate
De la 1700, direct în piscină. Mi-am luat o bere, să-mi revin, și am aflat că nimerisem la o petrecere în piscină. Am recunoscut animatoarele care năpârliseră și nu mai aveau părul roșu, ci doar niște lenjerie de corp. Un DJ foarte tare (NotSoCommon DJ pe numele lui) a început să mixeze niște Faith No More care-mi place mie, dar pe care domnișoarele respective nu prea știau să se miște, așa cum nici eu nu aș ști sa dansez samba din prima.
Spațiul se aglomera treptat și, ca să scape, unul dintre petrecăreți s-a aruncat în piscină, după ce își dăduse și hainele jos, în prealabil. Tot felul de tipi se jucau cu focul, la propriu, și dădeau petrecerii un tihnit caracter demonic. Nu prea aveam ce face, ci doar să mă las purtat dintr-un grup în altul, să întreb la întâmplare tot felul de tipe, dacă știu câți eroi a dat Sinaia în Al Doilea Război Mondial și să mai iau din când în când câte-o bere.
Și nu era decât începutul. La un semn, toată lumea s-a scurs într-un club de la parter, unde trupa Golan performa niște hituri de-ale ei de care eu nu știam, dar care mi-au plăcut instantaneu. Genul ăsta mai ciudat de muzică le-a pus iarăși în încurcătură pe animatoare, care se nimeriseră să stea în gașcă vizavi de mine. Lumea mai ieșea să-și facă un tatuaj în camera numită The Tatoo Parlor, să-și afle viitorul cu vrăjitoarea din Wild Future Reading Room sau pur și simplu să bântuie pe lângă încăperea unde se dădeau niște premii din partea Desperados.
Pentru că la un moment dat am pierdut niște noțiuni, precum cele ale spațiului sau timpului și a trebuit să mă teleportez în altă parte, și acum mă gândesc la ele. Ce ar fi putut să fie?Mai citește și Noroi, party și motoare enduro la Brașov