Dubele sunt dubios de bestiale

FYI.

This story is over 5 years old.

Foto

Dubele sunt dubios de bestiale

Am decis să vă arăt câteva poze cu maşinile mele de suflet, dubi-dubiţele.
6.7.12

Că tot v-am vorbit ieri despre rablele din Bucureşti am decis să vă arăt câteva poze şi cu maşinile mele de suflet, dubi-dubiţele care acum mai mult şomează decât şofează  pe marginea trotuarului  şi pe lângă care eu ca fost „ultilizator” de van nu am cum să trec indiferentă.

Îmi amintesc foarte bine când mi-au arătat ai mei pentru prima oară dubiţa noastră.  Eram imediat după `90 şi, ca toţi oamenii  întreprinzatori, ai mei îşi deschiseseră o mini-fabrică de paste şi, pentru că aveau nevoie de ceva mare cu care să facă livrări, şi-au luat un VolksWagen alb la mâna a treia şi jumătate. Mi s-a părut absolut genială şi vă pot garanta că nu există senzaţie mai tare pentru un copil de şapte ani decât să te uiţi de sus la şoseaua din faţa ta. La vârsta aia ţi-ar trebui tocuri că să vezi pe geamul unei maşini normale, plus că stăteam şi pe un scaun special montat între cele din faţă, cu schimbătorul de viteze între picioare.

Publicitate

Interiorul maşinii era plicticos în mare. În spate era spaţiul pentru marfa, mare şi întunecos, iar în cabina din faţă, bordul nu ieşea cu mare lucru în evidenţă. Detaliul cel mai kinky al cabinei era un sticker imens cu THE EXPLOITED care stătea lipit deasupra capului meu.  Cine stie ce neamţ anarhist o fi avut dubiţa înaintea noastră şi câţi skin-heads o fi cărat pe drumuri haotice în bezna din spate.

Li s-a părut alor mei atât de practică şi economică, încât a devenit în cele din urmă maşina de familie cu care mergeam la mare sau la munte, că nu strică să ai loc în plus în spate. Şi uite aşa am văzut în acea perioadă mare parte din ţară, încoronată cu un craniu ţepos şi stând pe scaunul meu dubios din faţă, holbându-mă hipnotizată.

Cea mai halucinantă poveste cu dubi-dubiţa s-a întâmplat pe drumul de la Bucureşti la Cluj, când ai mei au decis să facă mişto de mine şi să-mi spună poveşti cu haiduci. Nici nu vă puteţi imagina ce scenarii aveam în minte în acele clipe. Era o noapte întunecată şi ceţoasă, iar maşina urca destul de greu pe nişte pante strâmte, bordate pe ambele părţi de nişte păduri dense care mi se păreau suspecte, numai bune să se ascundă haiducii puşi pe prădat fabricanţi de paste făinoase în ele. Am fost atât de înspăimântată încât tot drumul am stat la pândă, gata să parez cuţitele tâlharilor. Deşi n-am am fost atacaţi de haiduci, ni s-a urcat ursul pe maşină şi a lovit în geamuri când am tras pe dreapta ca să ne odihnim. După un timp s-a plictisit. Probabil că nu i-au plăcut pastele.

Publicitate