FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Graniţe de criză

Unul dintre cele mai izbitoare aspecte ale Greciei contemporane e numărul de imigranţi ilegali care se plimbă pe străzi.
20.3.12

Râul Evros, înșelător de liniștit în această fotografie, conține curenți puternici care le îngreunează foarte mult trecerea imigranților care vor să-l traverseze. 

Am crescut în Atena și a fost dureros să asist la transformarea orașului din metropola culturală înfloritoare care era în copilăria mea în punctul zero al apocalipsei financiare a Greciei. Atmosfera e ostilă și ciudată. Nu e o exagerare dacă afirmi că mulți par să-și fi pierdut mințile; se plimbă cântând singuri sau încep să urle. E sumbru.

Publicitate

În ciuda scăderii potențialului bancar și a corupției, unul dintre cele mai izbitoare aspecte ale Greciei contemporane e numărul de imigranți ilegali care se plimbă pe străzi. Mulți dintre ei au fugit de război, de foame sau din țări cotropite de boli pentru a-și căuta un viitor mai bun. Din păcate și-au ales un moment foarte prost pentru vizită, iar lucrurile s-ar putea să fie aproape la fel de rele aici ca în locurile de unde au venit. Curioși să aflăm cum îi afectează măsurile extreme de austeritate ale Greciei pe cei mai puțin privilegiați - și invers – eu și fotojurnalistul Henry Langston am închiriat o mașină și ne-am îndreptat spre Orestiada, un oraș lângă graniță care a devenit un punct de intrare rău famat pentru restul Europei.

Grecia a asistat la primul val de migrație economică în 1989, după căderea comunismului în Europa de Est. Majoritatea imigranților din vremea aceea erau albanezi, bulgari și români, care au profitat de granița de nord a țării. În ultimii zece ani, traficul s-a schimbat și Grecia de est a devenit principala poartă spre Europa, în special din cauza războaielor și a conflictelor politice din Africa și Orietntul Mijlociu. Potrivit agenției Frontex, responsabilă cu patrularea granițelor UE, 112 844 de imigranți au fost înregistrați de autorități în primele nouă luni ale lui 2011, cu 76 697 mai mulți decât în aceeași perioadă în 2010.

Cea mai comună rută pe care o folosesc imigranții pentru a intra în UE e granița Greciei cu Turcia, care coincide cu râul Evros. În 2010, poliția din Orestiada a găsit 26 de cadavre în apă și pe maluri. Încercând să stopeze traversările, guvernul a hotărât să construiască o barieră pentru a bloca granița. Proiectul a fost amânat și relansat de câteva ori, deoarece grupările pentru drepturile omului au protestat, iar UE și-a retras fondurile pentru proiect. În cele din urmă, fundația barierei a fost construită la începutul lui februarie, dar nu se știe dacă zidul va fi terminat vreodată.

Publicitate

Conduceam printre câmpurile de bumbac și trestie de zahăr din regiunea Evrosului doar de câteva minute, când am observat cinci bărbați care mergeau de-a lungul autostrăzii spre Alexandroupoli, capitala Evrosului. Obosiți și îmbrăcați subțire în ciuda frigului de afară, cei cinci au întors privirea când au văzut că aveam aparat foto. Era un semn că ne îndreptam în direcția cea bună. Am trecut pe lângă mulți imigranți în drum spre destinația noastră, dar niciunul n-a vrut să vorbească cu noi. La sosire, ne-am întâlnit cu fostul primar din Orestiada, Aggelos Papaioannou și prietenul lui Stathis la un restaurant local. Am aflat că Stathis era cultivator de usturoi, iar terenul lui se întindea la câțiva metri de graniță.

„Îi văd trecând prin câmpul meu, Arată jalnic, sunt uzi și înfometați,” ne-a spus stathis, împroșcându-ne cu bucățele de carne pe jumătate mestecată. „De obicei sunt tineri, n-au mai mult de 20 de ani. Nu prea ai ce face pentru ei. Îmi amintesc că în 1980, așteptam cu camionul lângă graniță în caz că apărea cineva care avea nevoie de ajutor. Era o metodă ușoară de a face bani de buzunar. Acum asta se consideră infracțiune. Așa că le dăm o sticlă de apă și niște mâncare, dar cam atât.” L-am întrebat dacă numărul de oameni care trec granița fluctuează în funcție de sezon. „Nu prea”, a răspuns Stathis. „Vin cu zecile mereu. Am văzut până și oameni în scaun cu rotile! Săptămâna trecută au fost pescuite cinci cadavre din râu.”

Publicitate

„Am auzit că sunt mine de câmp chiar lângă terenul tău. Sunt încă active?” Aggelos a intervenit în timp ce Stathis comanda a treia sticlă cu vin. „Minele au fost acolo din 1964”, a răspuns Stathis. „Pe atunci, bișnițarii turci le spuneau adesea imigranților creștini că acolo erau grădini prin care puteau trece liniștiți. Auzeam zilnic explozii și găseam diverse bucăți de corpuri pe câmp. Dar au curățat terenul acum cinci ani.”

Un algerian de 24 de ani, evident ultimul romantic de pe pământ, îi propune jurnalistei noastre să se căsătorească cu el, ca să poată obține viză.

În dimineața următoare, am vizitat stația de poliție Orestiada ca să ne întâlnim cu șeful George Salamangas, un bărbat bine făcut, cu un tic ciudat de a-și scuipa pe degete când vorbea. După ce a trimis un ofițer să ne aducă cafea, a pornit calculatorul și ne-a arătat o prezentare PowerPoint, cu grafice, fotografii și filmărcu imigranți care treceau granița și erau arestați. Ne-a spus că Turcia nu le mai cere viză celor din țările islamice. Drept urmare, în loc să folosească ruta preferată înainte, prin Maroc și spania, mulți imigranți încearcă să intre ilegal în europa cu avionul din Istanbul la Casablanca. De acolo, le plătesc bișnițarilor o taxă considerabilă – de obicei între 1 000 și 2 000 de euro – ca să-i transporte din Istanbul la Alexandroupolis. Evros a devenit punctul preferat de intrare în 2010, un an în care au fost arestați 36 000 de imigranți ilegali (în comparație cu anul trecut, când au fost arestați doar 3 500). Atunci a intrat în scenă Frontex.

Publicitate

„Împreună, am lucrat la Operațiunea RABIT și am reușit să ținem cifrele sub control,” a spus Salamangas. „Totuși, anul acesta râul aproape a secat, așa că eforturile noastre au fost cam în zadar. Când râul are debit, pericolele sunt mult mai mari. Bărcile traficanților n-au motor, așa că imigranții trebuie să vâslească. Cei mai mulți dintre ei nu știu să vâslească și nici să înoate, iar curenții sunt atât de puternici că le deviază bărcile. De obicei, contrabandiștii îi obligă să intre în rău folosind violența extremă.” Apoi ne-a arătat o filmare cu un grup de oameni care coborau din camion și fiecare primea o lovitură de mitralieră în spate drept cadou de plecare de la traficantul lor. „Cei pe care nu-i arestăm vin și se predau singuri,” a continuat. „Asta e foarte ciudat.”

Salamangas ne-a explicat că imigranții vor să fie scanați în Grecia, ca țara să devină responsabilă pentru cerereile lor de azil, așa cum susține Reglementarea Dublin. Deci în momentul în care un imigrant e prins prin europa fără pașaport – ceea ce se întâmplă foarte des – e trimis înapoi în Grecia. „Pentru a avea dreptul de a cere azil,” a spus Salamangas, „imigranții albi spun de obicei că sunt palestinieni, iar cei negri pretind că sunt somalezi. Singura noastră speranță e construirea zidului în 2012. Niciunul n-are motiv să vrea să stea în Grecia, mai ales acum cu criza. Folosesc granița doar ca mijloc de intrare. E important să accentuăm că nu e granița Greciei, și granița Europei.”

Publicitate

L-am întrebat pe Salamangas despre rapoartele care confirmă condițiile proaste de trai din centrele de detenție și mi-a răspuns: „Ne ocupăm de un centru în Filakio, în Orestiada. E un loc care poate adăposti 294 de oameni. E prea mic pentru numărul de imigranți cu care ne confruntăm. Lucrurile erau în regulă până în 2009. Știu sigur că Ministerul de Protecție a Cetățenilor și poliția se străduiesc să găsească spații mai mari pentru ei. Nu doar pentru binele imigranților, ci și al personalului.” Apoi și-a scuipat pe deget, gest pe care l-am luat ca semn că trebuie să plecăm.

Următoarea oprire a fost, bineînțeles, la Filakio. La intrarea în curtea centrului de detenție, am văzut cam 30 de oameni (și un bebeluș) care tocmai fuseseră scanați și așteptau autobuzul care să-i ducă în Atena, unde vor avea voie să stea maximum trei luni dacă nu vor să riște să ajungă în închisoare permanent. „Vreau să merg în Atena, dar costă 50 de euro,” ne spune Hamza Attatfa, un algerian în vârstă de 24 de ani. „Unde mergeți? Vrei să te căsătorești cu mine? Primesc viză dacă accepți.”

Kyle Farid, concetățeanul lui Hamza, părea mai cu picioarele pe pământ: „Am făcut deja asta și am reușit să ajung în Anglia fără să fiu prins. Am locuit în Roehampton. Apoi s-a îmbolnăvit mama și a trebuit să mă întorc în Algeria. Dar prietena mea e în Anglia.” Potrivit spuselor lui Kyle, armata turcă l-a ridicat în ziua precedentă și l-a bătut înainte să-l dea pe mâna traficanților de la graniță. „Măcar aici nu se poartă urât cu noi, dar condițiile sunt groaznice,” a spus el. „Nu există dușuri, iar mâncarea e oribilă.”

Publicitate

Aras, un pakistanez de 22 de ani, ne-a spus că plănuia să plece din Grecia după eliberarea fratelui său în vârstă de 15 ani. „Deja sunt aici de patru ani, dar oricum nu mai sunt bani, așa că vreau să mă întorc în Pakistan,” a spus. „La grajdul unde lucram erau înainte 27 de cai, acum sunt doar trei. Încerc să-l scot pe frate-miu din detenție și apoi ne îndreptăm spre Atena.”

Călătoria noastră se apropia de final, dar încă nu eram sigură ce să cred despre toată situația. După doar cîteva zile petrecute în regiune, mi se părea clar că Europa neglijează problemele de la granițele Greciei, dar e o chestiune care nu poate fi rezolvată până UE nu se ocupă de cauzele care au dus la aceste probleme. Pe de cealaltă parte, lumea se află într-o situație disperată și toți ar trebui să aibă dreptul de a căuta o viață mai bună fără să trebuiască să înfrunte mine de câmp, râuri reci și zdrahoni înarmați.

În noaptea aceea, ultima petrecută în Evros, am luat cina în Vissa, un sătuc minuscul chiar lângă Orestiada, la câțiva metri de graniță. Ne-am oprit în singura cafenea pe care am putut-o găsi – un spațiu mare și simplu, aproape nedecorat. În afară de noi, singurii clienți erau câteva zeci de bărbați bătrâni cu vârste de cel puțin 80 de ani. Erau fascinați de prezența noastră și au făcut cerc în jurul nostru. Apoi proprietarul, George, a început să ne povestească despre vechea tradiție de contrabandă din satul lor: „Totul a început în 1940, odată cu războiul. Transportam carne și animale din Turcia. În ’50 și ’60, aduceam în principal blănuri, apoi în 1970 am început să aducem marijuana. În 1980, cocaină și bărbați pakistanezi. Apoi s-au trezit turcii și comerțul nostru n-a mai fost profitabil.”

Nu m-a ajutat foarte mult să rezolv dilemma morală, dar măcar a pus lucrurile în altă perspectivă. Cine știe cu ce alte afaceri dubioase se ocupai bunicuții ăștia adoraili pe vremea lor? Cine știe dacă infracțiunile noastre nu o să pară amuzante peste câteva zeci de ani? Specia umană se pricepe de minune să înveselească orice situație cu trecerea timpului.

Traducere: Oana Maria Zaharia