Trista realitate a protestelor și a sărăciei din Atena în fotografii

Enri Canaj e un fotojurnalist albanez care a emigrat cu familia în Atena pe când avea 11 ani. A crescut într-un mediu potrivnic și în ultimii ani a documentat transformarea Atenei dintr-un oraș prosper într-un cazan cu fasciști, antifasciști, proteste, sărăcie și trafic de carne vie. Fotografiile lui Enri, care se concentrează pe populația imigrantă a orașului, aruncă o privire plină de compasiune în viețile unor oameni ce trăiesc în niște condiții îngrozitoare. Enri mi-a trimis câteva dintre aceste fotografii sfâșietoare din seria intitulată Umbre în Greciași am stat de vorbă cu el despre problemele dureroase prin care trece orașul, ca să aflu dacă mai există speranțe pentru viitor.

VICE: Ce te-a inspirat să faci aceste fotografii?

Enri Canaj: Umbre în Grecia e un proiect personal pe care l-am început acum doi ani. Seria documentează viața de zi cu zi în Atena în contextul fluxului incredibil de turiști din timpul Olimpiadei din 2005 și refluxul care a urmat. Acestea sunt locuri care erau pe vremuri cele mai aglomerate sectoare ale orașului și acum putrezesc abandonate. Oamenii se furișează pe străzi ca niște umbre, cu capul în jos, umerii țepeni și buzele strânse. Bursa cade, iar numărul sinuciderilor crește. Fiecare fotografie înfățișează o persoană care are o poveste de spus.

Ce aveai în minte atunci când ai început proiectul?

La început mă concentram pe micile crize economice și sociale care afectau pe toată lumea la nivel personal în fiecare zi. Dar lucrurile s-au schimbat rapid. Au început greve, demonstrații, proteste furioase. Era la ordinea zilei ca oamenii să incendieze magazine și clădiri în Atena. La început, fotografiam fără un scop clar în minte. Mi se părea incredibil prin ce trecem toți. Apoi, deodată, fotografiile m-au dus pe o altă cale.

Centrul Atenei, așa cum mi-l amintesc de când eram mic, era plin de viață. În timpul perioadei dinainte de Jocurile Olimpice era foarte dezvoltat și înfloritor. Dar după ce a plecat toată lumea, orașul a început să se deterioreze și a revenit la peisajul anterior, cu drogați, vânzători ambulanți, imigranți și prostituate. Dar pentru mine, oamenii aceia au fost acolo în tot acest timp. Am văzut toate astea când am sosit prima oară în Atena la vârsta de 11 ani.

Am început să mă concentrez pe imigranți. Mulți dintre ei locuiau în cămăruțe închiriate și nu aveau speranțe pentru viitor. Femeile se prostituează pentru cinci euro. Am ajuns să-mi petrec timpul cu ei aproape zilnic. Sunt oameni sensibili cu multe probleme de familie, dar erau singurii care au fost prietenoși cu mine când am sosit în Atena, eu fiind, la rândul meu, un imigrant. Veniseră în Grecia pentru o viață mai bună, dar au dat peste sărăcie și rasism. Unii suferiseră violențe fizice, iar unii își pierduseră chiar viețile. Aceștia sunt oamenii despre care vorbește proiectul meu. Imaginile pe care le-am selectat sunt puternice pentru mine la nivel personal, pentru că știam povestea din spatele lor. Când alții se uită la aceste fotografii, vreau să simtă respect pentru subiecți, așa cum simt și eu.

Îmi poți povesti cum ai ajuns în Grecia când erai copil?

M-am născut în Tirana, Albania, în 1980. Familia mea a emigrat în Grecia în 1991, când s-au deschis granițele. N-am înțeles de ce plecam; mie îmi plăcea Albania, mi se părea frumoasă. Ne-am vândut aproape toate bunurile. Am luat cu noi niște fotografii de familie alb-negru și o geantă cu haine și am urcat în autobuz. Pentru mine totul a fost confuz și înfricoșător, până în momentul când am văzut o stradă cu lumini, postere comerciale, magazine și baruri în care am gustat prima Coca-Cola.

În primele două luni am locuit într-o cameră ieftină de hotel din centrul Atenei. Locuiam la etajul trei, dar mie îmi plăcea etajul doi, din cauza tinerelor grecoaice frumoase care locuiau acolo și lucrau ca prostituate. Ele au fost primele mele prietene. M-au primit în camere lor și mă uitam cu fascinație la ele în timp ce se machiau în fața oglinzii. Fetele astea m-au ajutat să învăț limba greacă. Imaginile de atunci mi-au rămas întipărite puternic în memorie.

Grecia a fost dură cu noi. Credeam că ne vom întoarce acasă rapid, dar au trecut anii și noi ne-am confruntat cu tot felul de probleme, sacrificii, dificultăți și chiar rasism. Acum, după 22 de ani, Grecia e locul în care am învățat binele și răul. E casa mea și războiul meu, în același timp.

Ai spus că oamenii ăștia trăiesc în Atena fără speranță. Crezi că există loc de optimism în cazul lor?

După cum știe toată lumea, situația din Grecia a devenit foarte dificilă în ultimii șase ani. Lucrurile se înrăutățesc, iar oamenii trăiesc vremuri grele. Se simt pierduți și fără speranță. Suferă și vreau să arăt asta în imaginile mele. Nu vreau s-o ascund.

Tocmai de asta cred că există și speranță. Confruntarea cu realitatea, chiar și atunci când e neîndurătoare, ne ajută să găsim speranță. Deși unii dintre noi suntem mai norocoși, trebuie să fim sensibili și să simțim compasiune pentru durerea altora. Vreau să fac oamenii să se oprească un minut ca să simtă și să gândească.

Traducere: Oana Maria Zaharia