Google o să cumpere Detroit? Am stat de vorbă cu Carl Craig despre viitorul orașului techno

Detroit este un oraș cu două fețe. Una este aceea de casă a Motown. Este leagănul industriei auto și inima muzicii electronice. Este o fațadă care cu greu se mai menține: realitatea economică a crescut ca o buruiană peste ceea ce micul oraș mai are de arătat despre patrimoniul său, iar aceasta este numai decăderea pe care mulți o pot vedea. Zilele de glorie ale Motown sunt demult apuse (numele casei de discuri locale, Motown Classics, subliniază aceasta). Acum are baza în New York.

În același timp, marile companii auto ale orașului, General Motors și Chrysler, au scăpat de extincție în 2008, grație infuziei de mai multe miliarde de dolari din partea guvernului Statelor Unite. Orașul motoarelor însuși s-a declarat falimentar în luna iulie a anului trecut, cu datorii de 22,7 miliarde de euro și este cel mai mare oraș din SUA care a făcut vreodată asta. Dar nenorocirea Detroitului merge mult mai departe decât arată cifrele, ceea ce se confirmă în excelentul documentar din 2010 al lui Julien Temple, Requiem for Detroit.

Temple, care a făcut filme despre The Sex Pistols și Festivalul Glastonbury, trasează anii de prosperitate economică și socială din secolul XX ai Detroitului, de la explozia industriei auto – un Turn Babel al zilelor noastre lăsat nedisputat de către muncitori, până când a fost prea târziu - și dependența totală a orașului de ea, și până la epidemia de cocaină din anii '80. Muzica house și techno sunt valorile cu care Detroitul poate face încă comerț; orașul însuși susține o scenă a muzicii electronice încăpățânată și extrem de pasionată.

Carl Craig, un producător a cărui experiență se întinde pe două decenii, este una din figurile iconice ale orașului. Își conduce casa de discuri, Planet E, din baza lui din Detroit, unde locuiește și azi și este mai în măsură decât oricine să fie vocea care vorbește despre starea orașului. Am vorbit cu el după o proiecție a documentarului lui Temple la Festivalul de Film din Glasgow, ca să discutăm despre film, faptul că a crescut în Detroit și de ce crede că Satan ar conduce Orașul Motoarelor mai bine decât un motor de căutare popular.

THUMP: Filmul urmărește îndeaproape istoria Detroitului, poate chiar pâna la punctul în care tu însuți ai crescut în acest oraș. Poți să descrii cum a fost să crești în Detroit în anii ’80 și ’90?

Carl Craig: Era o diviziune între tineri și bătrâni, între ceea ce Detroit era și nu era în perioada aceea. Trendul național erau împușcăturile din mașini și cocaina, iar orașul era afectat în maniera în care l-ai putea vedea înfățișat într-un film… s-ar putea întâmpla în Compton sau în centrul unui oraș american. Era dominat de o majoritate a morții urbane a unui oraș, a unei zone, a orice.

Am avut clanul heroinei care se numea YBI – Young Boys Incorporated - și asta era mare lucru pe vremea aceea. Probabil că s-au reorientat către cocaină pe măsură ce vindeau. Însă toate acestea nu numai că se petreceau în Detroit, dar atingeau și cartierul meu și, bineînțeles, părinții mei erau destul de tulburați d. Aș fi putut fi afectat, dacă părinții mei nu ar fi fost supra-protectivi, însă e vorba și de educația primită.

O mare parte din ce am văzut aici (și se vede și-n Requiem for Detroit), în special în primii ani ai fabricii Ford (când au crescut salariul la cinci dolari pe zi), e din cauza sindicatelor. Au avut grijă de angajații lor, dar din păcate educația era precară. Din ce vedeai acolo și din ceea ce oamenii de la Goodwill Industries (un program de susținere a educației și angajării) discutau, nu era vorba decât de o așteptare fără rost. Oamenii trăiau în casele alea, vindeau droguri, smulgeau lacrimi. Jumătate din cartierul lor a fost distrus din cauza așteptării.

Are de-a face cu educația oamenilor. Poți să ai părinți buni care lucrează și încearcă să facă lucruri pentru tine în fiecare zi, însă atunci când ei sunt la muncă, nu există educația care să te învețe ce să nu faci. Educația pe care o primești e… un impuls. Trebuie să ieși afară, iar acel impuls se transormă, din păcate, în distrugere. Se întâmplă undeva pe la 16, 17 ani, dar Detroitl a fost afectat de aspectul needucat al lucrurilor în așa fel încât ne-am întors înapoi și am privit clădirile astea, am privit lucrurile care s-au întâmplat și nu am făcut decât să le ignorăm. Să le ignoram sau să încercăm să ne vedem de treaba noastră, ca să nu ne rănească sau să ne afecteze imediat.

Filmul sugerează ideea unui nou început, a salvării a ceea ce a mai rămas din ruinele orașului. Anul trecut, Institutul de Arte din Detroit a trebuit să vândă câteva dintre cele mai iconice piese ale sale, de Picasso, Rembrandt, etc.. Ar fi așa de rău ca Detroitul să piardă bunuri de renume, cum ar fi cele de la institut, dacă asta ar însemna să o ia de la început?

Ei bine, ele sunt bunuri. Te legi de ele cât timp poți. Unul din băieții de la Goodwill a declarat că, atunci când programele artistice și muzicale sunt scoase din școli, ai timp de leneveală. Dacă dai astea la o parte, iei ceva ce este important și le dai oamenilor mai mult timp în care nu fac nimic decât au nevoie. Au fost discuții despre vinderea operelor de artă pentru pentru a susține Institutul, dar acum există și o discuție despre vinderea lor pentru plata datoriilor Detroitului.

E un scenariu greu, dar ceea ce îl face și mai rău este faptul că orașul este dispus să vândă orice e nevoie, chiar și cultura și istoria sa, doar pentru a-și achita câteva facturi. Noi, ca indivizi, încercăm puțin mai mult să ne legăm de lucruri. Dacă vrei să fii legat de moștenirea și de patrimoniul tău, nu vei vinde verigheta bunicii pentru a plăti factura restantă la gaze. Vei încerca și vei găsi un alt mod.

Industria de automobile, pentru că a fost în mod evident dominantă, pare să joace un rol important în poveștile multora dintre localnicii din documentar. Este adânc înrădăcinată în psihicul cetățenilor. Ce impact a avut asupra muzicii și a personalității tale?

Industria auto chiar nu a avut mare impact asupra muzicii mele. Impactul pe care această industrie l-a avut asupra mea, îl are asupra majorității oamenilor din Detroit și e doar pentru că industria însăși e atât de puternică. E impregnată în cultura noastră, în psihicul nostru, în tot. Poți vorbi cu aproape oricine despre ultimul model Ford sau despre General Motors. Poți să zici ceva despre un Cadillac Escalade din 2014 și probabil că oricine de pe stradă știe ce e în el. Suntem de fapt mai educați în ce privește frivolitățile astea care izvorăsc din interese individuale ce au legătură cu ele.

Am făcut o piesă care se numește Landcruising, care e despre mine cum conduc prin Detroit, pentru că asta faci in Detroit. Autobuzele sunt foarte nașpa. La un moment dat, au devenit periculoase. Nu avem metrou, tramvai, nu avem niciun alt mod de a ne plimba prin oraș în afară de mașini. Partea amuzantă pentru mine e să văd oameni pe biciclete când avem avem temperaturi de -10, -15 grade Celsius, cu gheață pe străzi. O mașină e ca o armură pentru noi. Nu numai că te lauzi cu ea, dar e și necesară.

Filmul menționează Packard, un club cu care Richie Hawtin avea legături strânse. Tu ai avut de-a face cu Packard sau alte grupuri din Detroit, ca Music Institute? Cum erau petrecerile acolo și cum difereau de altele?

Petrecerile de la Music Institute s-au ținut înaintea celor de la Packard Plant. La început am fost spectator, un iubitor al muzicii de la Music Insitute. Derrick May, George Baker și Alton Miller erau implicați în asta. Music Institute a fost educația mea muzicală. Era cel mai aproape de a avea un Paradise Garage sau un Music Box în Detroit. Packard a fost rezultatul retragerii Music Institute. S-a mutat cu două uși mai jos, dar nu a mai fost niciodată la fel.

Însă nu era un club acolo. În clădirea aceea cu tavan care cade, pe care ai văzut-o, oamenii se distrau! Nu a fost niciodată un loc legal sau dacă era legal, nu avea o situație bine definită, ca Arches sau Sub Club sau orice. Era ca și când ai intra într-un depozit, ai pune niște boxe și le-ai spune prietenilor să vină. Uneori erau o sută de oameni, alteori o mie. Mergea după cum bătea vântul.

Detroit a avut întotdeauna o sursă bogată de producători de house și techno. Kyle Hall, MGUN și Jay Daniel sunt doar trei nume care îmi vin în minte, și probabil că mai sunt și alții de menționat. Muzica lor e foarte diferită, mult mai diferită de cea la care te-ai gândi că este sunetul clasic pentru Detroit. Există un dialog între cei cum ești tu și noile generații de artiști? Și cum diferă un artist din Detroit din 2014 de unul din 1994?

Că tot vorbim de Kyle și Jay, sunt foarte mândru de baieții ăștia pentru că fac ceva foarte tradițional. E din oraș. Sunt atenți. Iau ceva de la mentorii lor, ca Omar S și Theo Parrish și combină cu ceea ce au ascultat, cu orice e pe la radio. Adaugă această extra-textură muzicii din Detroit, care cred că este cu adevărat necesară.

Când am început eu să fac muzică, cred că prima mea piesă a fost în 1989 [n.r. EP-ul No More Words a fost lansat de fapt în 1991], scopul meu era să plec naibii din Detroit! Voiam să văd lumea. Voiam să conduc până la Autobahn! Ne plăcea așa de mult Kraftwerk, ne plăcea și Prince, însă nu voiam să mergem în Minneapolis. Voiam să mergem în Germania, să vedem ce era cu Kraftwerk. Nu cred că băieții ăștia au aceeași conexiune cu lucrurile de genul. Muzica lui Kraftwerk e probabil adaptată mai mult din muzica fără versuri pe care am influențat-o și care ne-a influențat înapoi. Acest ciclu s-a tot repetat la nesfârșit.

Am citit hipnotizat un post pe internet despre ideea ca Google urmează să cumpere Detroit. Teoria este că Google are resursele și finanțele să o facă. Pe termen scurt, probabil că s-ar mai lua din greutățile de pe umerii orașului, dar efectele pe termen lung ale unei astfel de achiziții sunt greu de preconizat. Va aduce o companie mare Detroitului exact ceea ce are nevoie, sau reversul?

Ne place ideea asta din punct de vedere al divertismentului, în sensul că e o viziune SF. Ne place ideea de a vedea o corporație cum preia un oraș, construiește cyborgi și toate cele. O bună parte din muzica noastră se leagă de imaginea asta. Ne uitam la Blade Runner și alte chestii de genul în anii ’80, la începutul anilor ’90 și ne influența muzica, însă ideea ca o mare corporație să vină și să conduca un oraș e doar primul pas către lucrul de care ne temem: ca o mare companie să conducă țara.

America e condusă de multe corporații, însă imaginează-ți cum ar fi să nu fie decât una singură. Probabil ar fi ceva fantastic pentru arhitectură, pentru fațada orașului, dar în realitate, de-a lungul timpului ar deveni ca și când însuși Satan a venit și a decis să preia conducerea Detroitului. Asta probabil că ar fi mai bine de fapt, ha. Măcar am avea petreceri.

Traducere: Adriana Sasu