Tineri din România mi-au zis ce nu discută de rușine nici cu cei mai apropiați prieteni

Deși e cumva contraintuitiv să îți întrebi prietenii ce nu ar discuta cu prietenii lor, printre care mă număr automat și eu, e de la sine înțeles că toți avem schelete în dulap. 

Uneori, înseamnă niște analize despre care ți-e jenă să vorbești sau acele plăceri vinovate despre care crezi că ar trebui să rămână doar cu tine și nimic mai mult. 

Alteori, e ceva simplu, cum ar fi cât de calificat te simți sau nu te simți să continui cu medicina.

Există un motiv real pentru care viața personală se mai numește și privată, iar în ideea asta să ai o prietenie, să fii apropiat de un prieten nu garantează că o să-ți speli toate rufele în fața lui.

Am vrut să duc însă lucrurile în zona asta inconfortabilă. Așa că mi-am întrebat prietenii ce nu se simt okay să vorbească nici cu cele mai apropiate persoane. Poate e vorba de cum și-au creat o imagine în cercul de apropiați și n-ar vrea s-o distrugă sau poate e încă lipsa unui fel de-a formula chestiunea, astfel încât să nu cadă într-o prejudecată aiurea. 

„Nu dau niciodată numele tipilor cu care am treabă, dacă nu e vorba de o relație deja oficializată. Toate prietenele mele apropiate sunt fete și trimit mereu pe grupul nostru de WhatsApp screenshoturi cu profilurile băieților de pe Bumble cu care au match, ne întreabă care nuduri dau mai bine, înainte să le trimită – vorbesc tot. 

La mine, cele mai multe detalii date înseamnă «tipu’ cu care am ieșit și miercuri».

O singură dată nu m-am putut abține, când eram într-o pre-relație cu un tip și i-am găsit gay porn în laptop cât s-a dus să ia niște vin. Și nici atunci nu le-am zis fetelor cine e sau cum îl cheamă, doar că începusem să am sentimente pentru el.

Voiam să-mi dea un sfat – tocmai pentru că eu știam despre el că e straight și nu avea niciun sens pentru mine.

Să-i spun că i-am găsit alea? Să plec acasă, pur și simplu, și să nu-i mai răspund la mesaje?”

„E amuzant că eu vorbesc toate nimicurile, mai puțin cât sunt de în urmă cu facultatea – pentru mulți pare un nimic. Doar că sunt la medicină și se face foarte mult shaming pe tema asta, chiar dacă nu pe față. Întotdeauna aruncăm cu pietre când cineva din altă grupă face praf un examen. Îți dai seama că discuțiile astea există și despre cei din grupa noastră, doar că pe la spate. 

Uneori, îți vine doar să le spui că facultatea asta deja a supt totul din tine, că nu mai ai energie, că e prea mult, indiferent cât de clar îți e că asta vrei să faci toată viața. Dar e interpretat drept o dovadă că nu ai ce căuta acolo.

Așa că m-am învățat să nu-mi spun niciodată notele sau gafele de la examen față de prietenii mei de la facultate – rămâne să le dreg la restanță și să mă plâng doar la gagică-miu, asta în cel mai bun caz.”

„La mine e ciudat.

Pe hârtie, vorbesc tot. Dar când vine vorba de aspecte mai sensibile, am câte o altă prietenă pentru fiecare subiect. 

De exemplu, nu aș povesti nimic din experiențele mele sexuale unei prietene care e virgină sau alteia care a avut doar doi parteneri sexuali. Tot așa, am o prietenă care e toată pe soluții, pe facts. Dacă vreau să simt și să-mi ling rănile, nu o să vorbesc cu ea. 

Alta care e mereu pe pozitiv, căreia nu i-am zis de moartea bunicii, spre exemplu, decât după ce era îngropată. Nu aveam nevoie să aud la înmormântare că totul o să fie bine, aveam nevoie să plâng. 

Pe altă parte, mai am și o prietenă super fatalistă. Dacă vorbesc cu ea când sunt deprimată, știu că nici nu mă mai ridic din pat de supărare. De obicei, aleg cu cine vorbesc despre fricile sau neajunsurile mele în funcție de ce am nevoie să aud sau de cât de mult știu că o să mă înțeleagă, bazat pe propria lor experiență. E egoist?”

„Singurul lucru despre care nu vorbesc sunt banii. Am plecat prima dată de acasă, într-o chirie, când aveam 17 ani și mă întrețineam singur cu un job de ospătar. Toată lumea mi-a spus că ar trebui să fac o facultate, să bifez niște lucruri în viață – dar n-am vrut. 

Am fost convins că pot ajunge acolo unde îmi doresc și fără o facultate. Vorbim de design grafic, domeniu în care am ajuns să activez abia recent, după ce mi-am pus cap la cap un portofoliu. Dar fiind fără experiență anterioară, sunt plătit mult sub medie.

Să le spun oamenilor cât câștig ar însemna să le zic că sunt cu cinci pași în spate față de când aveam șaptișpe ani și eram ospătar — măcar atunci plecam în fiecare seară acasă cu tips. Acum nu-mi mai permit o chirie, așa că m-am întors foarte cu coada între picioare înapoi la ai mei. Tot ei mă ajută cu bani două săptămâni din patru. 

N-aș spune niciodată unei tipe că, pe cât de autonom eram acum câțiva ani, acum n-aș fi putut să o scot în oraș dacă nu-mi dădea mama bani de date.”

„În principiu, prietenii mei sunt principalul meu stâlp emoțional – pentru asta, evident că vorbesc tot cu ei. Dacă se întâmplă ceva rău, bun, neașteptat, le povestesc imediat fetelor. Dar ceva despre care nu-mi place să vorbesc sunt lucrurile intime legate de relația sau de familia mea. Totuși, povestesc despre ambele, dar niciodată în detaliu. 

O să le spun dacă m-am certat cu gagică-miu, dar nu o să le spun ce cuvinte ne-am aruncat, cum nu o să le spun nici cum facem sex. 

La fel și cu familia: încerc să țin cât mai mult din ce se întâmplă acasă, acasă. 

N-aș renunța nici la relație, nici la familie, dar când dai prea multe detalii negative despre oricare dintre ele prietenilor tăi, ei simt nevoia să te protejeze. Și o fac spunându-ți să te ții departe de cine te-a rănit. Dar asta m-ar face doar să mă îndoiesc dacă vreau să depun efortul să repar problemele în cuplu sau cu părinții – și nu e cazul. I’m always all in.”

„Asta e ceva ce nu vorbesc nici cu mine. Sunt într-o relație de câțiva ani și nici nu văd de ce s-ar termina prea curând. De peste șase luni ne-am și mutat împreună, chiar dacă încă ne ajută părinții cu plata chiriei. Cu toate astea, cum pot să le spun prietenilor mei că, uneori, abia aștept momentul în care iubita mea pleacă de acasă ca să mă masturbez?

Și mai mult, că plătesc pentru pornografie sau conținut OnlyFans? 

Știu că găsești orice pe internet și fără să dai bani, așa cum pot să spun cu mâna pe inimă că n-am nicio fantezie pe care ea să nu mi-o satisfacă. Dar este ceva din mine care își ia o altfel de plăcere din masturbare, decât din sex. Nu pot să-mi explic de ce. 

Cum spuneam, nu e o lipsă în relație, ci doar o plăcere vinovată pe care am avut-o dintotdeauna. Cred că faptul că plătesc pentru pornografie doar adaugă la acel «vinovată».”

„Nu știu cât de mult aș putea vorbi cu prietenii mei despre cele mai adânci frici ale mele sau despre acele gânduri non-etice care mă mai încearcă uneori. Dar nu e despre prietenii mei, ci despre mine. 

Oricând aș prefera să știu că se simt ei bine, mai degrabă decât să vorbesc despre ce mă doare pe mine și să le stric starea. Nu vorbesc cu ei nici măcar despre ce nu merge în relația mea, dar asta e ceva ce ține, parțial, și de imagine. 

Mereu mă mint pe mine că totul e perfect în relație și așa mă și prezint în fața lor. Nu vreau să pară că eșuez în fața nimănui, dar, mai ales, nu în fața mea. Așa că toți prietenii mei află cât de nefericită am fost în cuplu doar după despărțire, de exemplu.

Cât despre despărțire, când am încheiat-o cu fostă-mea, am fost atât de rănită, încât voiam să fac sex cu cea mai bună prietenă a ei. Probabil ca să o aduc în punctul de a fi și ea la fel de rănită ca mine. La asta mă refeream la început prin gânduri non-etice.

Știu că nu ar fi fost okay și nici măcar nu am încercat să ajung acolo. Dar nu am spus nimic despre asta și cu siguranță nu aș spune-o nimănui, nici acum.”

„Nu pot să vorbesc despre boli cu transmitere sexuală, cel puțin nu în România. Am avut chlamydia luată din Anglia, unde am plecat la studii — dar și unde e primit mult mai normal să spui că ai asta. Toată lumea face sex încontinuu la facultate, venim din toate părțile lumii, n-a fost de neînțeles. Dar cei mai apropiați prieteni ai mei sunt din țară și n-am putut să le spun nimic. Între timp, am tratat-o. 

Și nici n-am avut treabă cu nimeni cât o aveam – dar asta mi se pare că ține de caracterul omului, dacă ești un jeg sau nu. Acum că mă gândesc, poate că acolo e mai normal să vorbești despre asta și pentru că oamenii se testează mult mai des. De ce? 

E complet gratuit, ți se trimite un colet mic, neinscripționat acasă și te înțepi cu un ac. Lași coletul la poștă – nici livrarea aia n-o plătești – și îți vin rezultatele online. Nu trebuie să treci nici prin neplăcerea de a-i spune doctorului sau farmacistei că ai făcut tu sex neprotejat și să te ia la întrebări dau păreri.”

„Dintre toate subiectele cu care sunt deja cât se poate de pe față, ar fi un singur lucru cu care mă rușinez. Evit să vorbesc cu prietenii mei băieți despre ce fac în terapie. 

Unele dintre subiecte le abordez și cu ei, dar fără trimiteri la ce am constant la psiholog sau ce mi-a zis el. Nu mă simt okay să intru în detalii despre procesul în sine. Niciunul în afară de mine nu merge la terapie și simt că băieții din viața mea privesc asta cu scepticism sau că nu acordă o importanță suficient de mare la a-și analiza emoțiile. Nu e valabil și în cazul prietenelor pe care le am. 

Multe s-au angajat și ele în a merge la terapie sau, cel puțin, pun preț pe a fi vulnerabil. Dar îmi doresc în continuare să aparțin și de grupul de băieți, așa că, mai mult ca să nu li se pară ciudat, nu intru în niciun detaliu dintre cele pe care le discut acolo. Ba chiar rar le menționez orice despre asta, chiar și simplul fapt că fac terapie.”