Este obezitatea o problemă psihologică sau una fizică?

Robert Cogeanu a fost cel mai gras om din România. Anul trecut, bărbatul de trei sute de kilograme a murit la spital, de la un infarct. Doctorii îl puseseră la regim, ca să-l pregătească pentru o operație de micșorare a stomacului cu 90%. Cum a ajuns Robert în acest punct? Răspunsul facil ar fi că mânca foarte mult. De ce mănâncă oameni precum Carl foarte mult? Nu există nicio explicație clară, dar mulți psihologi ar spune că el suferea de o boală mintală care îl obligă să mănânce.

În Marea Britanie, premierul David Cameron a anunțat că orice om diagnosticat cu obezitate clinică care refuză să se trateze se va trezi cu asistența socială înjumătățită sau suspendată. „Trebuie să ne gândim ce vom face când acești oameni spun nu, mersi, și refuză ajutorul nostru, dar continuă să ceară asistență socială din partea plătitorilor de taxe".

Dar care e cel mai bun mod prin care să-i tratezi pe cei cu obezitate clinică, când majoritatea suferă de această boală din cauza unor probleme mintale, iar argumentul „să țină regim!" nu funcționează?

Un studiu ORO din 2015 spune că 23 la sută dintre bărbații din România și 20,3 la sută din femei suferă de obezitate. Dar în Occident problema este mult mai gravă, de exemplu, în America 71 la sută dintre bărbați și 62 la sută dintre femei suferă de obezitate. Obezitatea poate fi provocată de mai mulți factori și doar unul dintre ele este mâncatul în exces, adică mâncatul compulsiv, fără a vomita, într-un mod discret.

Întrebarea e, de unde vine nevoia asta de a mânca în exces? Ce face oameni ca Robert să mănânce până mor? Există o predispoziție genetică sau e ceva ce ține de noroc?

Dr Cary Savage, directorul Centrului pentru Neuroștiința Comportamentului legat de Sănătate de la Universitatea din Kansas, a muncit mulți ani ca să descopere diferențele cerebrale dintre oamenii obezi și oamenii cu o greutate normală. El mi-a explicat că niște cuvinte precum „voința implică o dihotomie, adică ori o ai, ori n-o ai. De fapt, e mult mai complexă situația".

Când a scanat creierele mai multor copii în timp ce se uitau la logourile unor produse alimentare, Savage a descoperit că zona cortexului prefrontal al puștilor obezi (zona care implică ideea de control) era mai puțin activă, ceea ce sugerează că erau mai predispuși la reclamele la alimente. „Nu știm încă care este cauza și care este efectul. Nu știm dacă oamenii se nasc mai susceptibili la aceste reclame sau dacă ajung susceptibili în urma unei alimentații proaste."

Asta demonstrează un lucru, după cum mi-a explicat Dr. Savage, că „niciunii nu avem un control absolut asupra comportamentului nostru".

Daniel Pérez este un puști de 20 de ani din Barquisimeto, Venezuela, care anul trecut a atins greutatea de 170 de kile. Momentan are doar o sută de kilograme. Deși a fost schilod în copilărie, alimentația sa nesănătoasă a pornit de la niște cauza psihologice. După ce a murit fratele său de la o boală cardiacă, când Daniel avea șapte ani, el a picat în depresie și a fost devastat de faptul c-a văzut-o pe mama sa plângând timp de luni de zile.

„Mâncatul era ca o dependență pentru mine, iar cea mai mare dependență o aveam cu carbohidrații. Mai ales pastele. Mâncam paste de trei ori pe zi și de cinci ori pe săptămână. Devenise atât de gravă situația, încât părinții mei trebuiau să arunce resturile de mâncare imediat ce terminam toți de mâncat."

Boala fratelui lui Daniel l-a făcut extrem de slab, iar el ține minte cum era șocat de faptul că i se vedeau oasele prin piele. „Cred că m-a marcat asta", povestea Daniel. „Faptul că eram schilod și nu voiam să ajung ca el m-a făcut să mănânc compulsiv."

Daniel nu este singurul care credea că are o problemă alimentară declanșată de un factor psihologic. Carl Thomson, care a fost cel mai gras om din Marea Britanie, spunea că i s-a agravat boala după moartea mamei sale.

Dr Jen Nash este un membru al Societății Britanice de Psihologie și fondatorul Eating Blueprint, prima soluție de slăbit cu baze psihologice. Dr Nash spune că există dovezi că problemele psihologice sunt cauza principală a mâncatului compulsiv, pentru mulți oameni. „Pentru unii, e vorba de durere, cum e-n cazul lui Carl și al lui Daniel, dar sunt mulți alți factori, inclusiv traumele și abuzul, mai ales cele care se petrec în copilărie". „Mâncatul în exces" nu este clasificat ca o boală psihiatrică de Asociația Americană de Psihologie, dar există o formă a acestuia numit „binge eating" care apare în jurnalele medicale. Ea se referă la mâncatul în exces în niște reprize haotice, după care urmează o senzație de rușine și dispreț de sine.

„Mâncatul în exces este o provocare pentru mulți americani", conform Asociației Americane de Psihologie, „dar crizele recurente de binge eating sunt mult mai rare, mult mai severe și sunt asociate unor probleme psihologice și fizice mult mai grave.

Dar dependența de mâncare cum funcționează? „Obezitatea este o problemă complexă, iar dependența de mâncare este un termen nou și relativ controversat", conform Dr Nash. „Deși dependența de mâncare e asemănătoare cu alte comportamente de dependență, nu avem destule informații ca să exprimăm acest concept într-un mod concret."

„Chiar am fost la un psiholog", mi-a explicat Brian un tip de 27 de ani din Buffalo, New York, care cântărește 181 de kilograme. „L-am întrebat dacă exista vreo terapie pentru oamenii obezi, la fel cum există pentru alcoolici. Mi s-a spus că singura mea șansă e să merg la una din emisiunile alea de căcat, unde slăbești pentru premii. Poate c-ar trebui să devin alcoolic, măcar așa mă ajută cineva".

Desigur, unii oameni supraponderali nu acceptă ideea că suferă de o dependență sau de o tulburare alimentară. Steven Sherman este un tip de 29 de ani din New Ulm, Minnesota. Momentan cântărește 120 de kilograme, dar a avut și 180. El crede că oameni se folosesc deseori de psihologie și biologie ca să găsească scuze pentru atitudinea lor: „Consider că greutatea mea este propria mea responsabilitate.", mi-a explicat Steven, care privește mâncatul său compulsiv ca o cauză pentru bolile mintale și nu ca un efect al lor. „Transpiram de la orice activitate fizică, ceea ce-mi provoca anxietate socială. În prezent, nu mai am problema asta. Mă simt mult mai bine." A avut noroc că slăbitul l-a ajutat să treacă peste anxietatea sa, dar alții se confruntă mai întâi cu problemele psihologice, înainte să apuce să scape de câteva kilograme.

Problema principală cu faptul că dependența de mâncare și mâncatul în exces care nu sunt considerate boli psihice în jurnalele medicale, ci doar niște probleme biologice, este că suferinzii nu primesc asistența psihologică de care au nevoie. Cameron ar vrea ca britanicii să se trateze, dar, după cum explică Dr Nash, „provocarea este că obezitatea este tratată ca o problemă medicală, într-o paradigmă medicală, așa că și cauzele și soluțiile sunt tot medicale. Acest lucru se schimbă treptat, iar serviciile medicale vor oferi curând și asistență psihologică în problemele legate de obezitate."

Experiențele complexe prin care au trecut Robert, Carl, Daniel, Brian și Steven dovedesc că nu există nicio conexiune clară între obezitate și boli mintale. „Știm că oamenii deprimați sunt mai predispuși la obezitate, iar oamenii obezi sunt predispuși la depresie", mi-a explicat Dr Savage. „În majoritatea cazurilor, nu știm care-i cauza și care-i efectul."

Nu putem să atribuim obezitatea morbidă niciunui factor singular, fie că e vorba de biologie, psihologie sau dependență. În cazuri precum cel al lui Carl, acești factori se îmbină. „E greu să punem problema în termeni de vină" explică Dr Savage. „Cu toții avem capacitatea să luăm decizii. Pentru unii dintre noi, e mult mai dificil s-o facem, din cauza motivelor genetice, a hormonilor, a experiențelor noastre, a mediului în care trăim, a părinților sau a educației, care ne sabotează controlul de sine."

Mulți dintre noi, supraponderali sau nu, pierdem controlul asupra mai multor aspecte ale vieții noastre zilnic. Majoritatea oamenilor mănâncă din alte motive decât senzația de foame. Dacă îți examinezi viața, o să-ți dai seama că mâncatul în exces declanșează stări psihologice, chiar dacă nu suferi de o tulburare alimentară. Cea mai reală și înspăimântătoare lecție este că toți avem capacitatea să ajungem la 300 de kilograme, undeva, în străfundul psihicului nostru. Modul în care statele europene se luptă cu obezitate ar trebui să reflecte asta.

@ameliargh

Traducere: Mihai Popescu

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre tulburări alimentare:
Cum e să fii dependent de laxative
Diabeticii tineri se omoară cu slăbitul
De ce le e greu băieților să vorbească despre anorexie